Vikingi, zile cu soare și alte priveliști din Reykjavik

Povestiri din Islanda, Episodul 4: Perlan, Hallgrimskirkja, Althing și Muzeele din Reykjavik

După vreo cinci zile de cursuri (nu foarte intense, totuși, căci islandezii nu-s workaholici, de felul lor, și au o abordare cam relaxată vizavi de muncă), abia așteptam să vină week-end-ul, ca să avem mai mult timp să explorăm Reykjavik-ul și împrejurimile. Sâmbătă dimineață, a apărut, pentru întâia dată, și Soarele. L-am salutat, cu bucurie, căci, până atunci, fusese totul o negură continuă, deși nu lipsită de farmec… Am hotărât să vizităm Muzeul Național al Islandei, ca să aflăm mai multe despre istoria locului (vikingi, Thor, Odin, saga și alte lucruri interesante), dar, cum Daria voia, în prima parte a zilei, să meargă la un protest feminist în fața Parlamentului, eu m-am gândit să fac o plimbare mai lungă și să văd, în sfârșit, catedrala Hallgrimskirkja, la lumina zilei, dar și Perlan, o clădire care îmi atrăgea atenția în mai toate ghidurile turistice, fiind lăudată drept mare exemplu de arhitectură psihedelică posmodernă islandeză, cu domul său de sticlă și terasa de pe care înțelesesem că se putea admira panorama Reykjavik-ului.

Perlan

Am luat-o frumușel pe Laekjargata și apoi de-a lungul Lacului Tjornin, pe mal, pe lângă Frikirkjan i Reykjavik, biserica non-denominațională, cu forma ei gotică, simplă, albă, cu turlă și acoperiș din tablă verde. Am crezut, pe atunci, că era vorba de ceva foarte cool și ecumenic, adică un lăcaș de cult pentru toate confesiunile (catolici, protestanți, ortodocși), dar am aflat apoi că nu era decât o biserică luterană neafiliată la cea de stat, din cauza unor conflicte administrative, o variantă nițel mai banală decât cea pe care mi-o închipuisem… Era un Soare incredibil, sub care lacul parcă ardea. Doar păsările arctice se mai auzeau țipând; în rest, părea chiar mai liniște decât în restul săptămânii. Lenevea și orașul. N-am întâlnit picior de om, până la ieșirea din Reykjavik… dar apoi tot romantismul s-a dus pe copcă, când am dat de o rețea de șosele aglomerate și peisaje industriale. Mi-am dat seama că drumul dura deja de mai mult timp decât îmi calculasem și cam riscam să întârzii (trebuia să mă văd cu Daria la Hallgrimskirkja, ca să pornim apoi înspre muzeu), așa că am grăbit pasul. Am sosit, în goană, la dealul Öskjuhlíð, în vârful căreia se află Perlan. Acolo, surpriză, nu se putea urca pieptiș: drumul înconjura iar și iar, în serpentine, toată colina, de zici că era Everestul, nu alta. Am pierdut o groază de timp, dând târcoale dealului de doar 61 m, și, când am ajuns sus, nici măcar nu mi-a plăcut arhitectura…

Perlan
Perlan: un strop de panoramă și un pic din cupola de sticlă albastră

Nu mi s-a părut nici foarte psihedelică: doar o cupolă de sticlă albastră, rezemată pe șase cisterne cilindrice din beton. Înăuntru, era doar un mall, mai prăpădit decât AFI de la noi. Nimic deosebit. Mi-am zis că bătusem tot drumul degeaba. De enervare, nu am făcut nicio fotografie cu o imagine de ansamblu (acum regret).

Însă priveliștea de pe terasa de la ultimul etaj a compensat cu vârf și-ndesat pentru toată neplăcerea! M-a vrăjit. Se zărea tot Reykjavik-ul, mititel și colorat. Strălucea, în aerul nordic atât de limpede, doar turla catedralei Hallgrimskirkja înțepând vertical cerul. Perspectiva se curba, în ochi de pește – și oceanul părea să îmbrățișeze orașul. Era o iluzie optică, desigur (curbura Pământului nu e vizibilă nici din avion, darămite de la 61 m; de altfel, în poză, linia orizontului se vede perfect dreaptă, ceea ce arată că nu funcționează chiar la fel lentila camerei și ochiul omenesc).

Panorama Reykjavik-ului, dominată de Hallgrimskirkja, văzută de pe terasa de la Perlan, și brazii de pe colina Öskjuhlíð
Panorama Reykjavik-ului, dominată de Hallgrimskirkja, văzută de pe terasa de la Perlan, și brazii de pe colina Öskjuhlíð
Hallgrimskirkja

Aș mai fi stat vreo oră să mă bucur de prima zi cu soare, pe terasa de la Perlan, dar nu mai aveam timp și m-am grăbit înapoi. N-am mai trecut pe lângă lac, ci am cotit la dreapta, spre Hallgrimskirkja, prin Thingholtin, un alt cartier din districtul istoric. Aceleași căsuțe nordice, dar toate pe care le-am văzut pe drum erau albe și ascunse în vegetație (mai mulți copaci și garduri vii, decât în alte părți ale orașului). Arăta cochet; o simfonie în patru nuanțe: verdeața, casele imaculate, bolta bleu ciel, transfigurate toate de o lumină dulce, aurie, care se strecura prin frunziș… Deși am trecut în fugă prin cartier, mi-a rămas dragă, până și azi, amintirea poeziei locului.

Cu chiu, cu vai, am reușit să ajung la Hallgrimskirkja înainte de ora stabilită pentru întâlnire (cum îmi doream, ca să apuc să o văd pe îndelete). Un singur cuvânt putea să o descrie acum, la lumina zilei: albă. Atât de albă! Fațada ca de bazalt și lavă era înghițită de cer și nu mai izbuteai să vezi restul clădirilor din jur, se estompau cu totul – așa de puternic era impactul vizual. Foarte inspirat a fost arhitectul care a construit-o…

Hallgrimskirkja
Hallgrimskirkja

În interior, design-ul era simplu: o biserică luterană obișnuită, doar că foarte mare. Era greu de zis dacă domina albul pereților sau albastrul care se revărsa pe geamuri, dinspre cer. Cert e că se crea o atmosferă de liniște și pace sufletească și te trezeai meditând, fără să vrei… Am tresărit, buimacă, când a apărut Daria, din spate. Mi-a luat ceva să mă dezmeticesc.

Ea a propus să urcăm în turn, ca să vedem panorama Reykjavik-ului. Abia ce mai văzusem una, la Perlan, și recunosc că nu mă prea încânta ideea de a urca 74.5 m pe scări… dar, din fericire, în turla de la Hallgrimskirkja se urcă cu liftul. Slavă Domnului! Panorama de aici era diferită de cea de la Perlan (aflându-ne chiar în buricul târgului) și surprindea perfect aerul vesel, de orășel de jucărie, cu căsuțe din piese de Lego, ale Reykjavik-ului. Mi-a plăcut. A meritat ascensiunea.

Reykjavik, văzut din Hallgrimskirkja
Reykjavik, văzut din Hallgrimskirkja

Acestea fiind zise și văzute, am pornit vitejește spre Muzeul Național al Islandei (tot în grabă, căci nu știu cum trecuse timpul, dar se făcuse cam târziu și riscam să se închidă muzeul; parcă numai pe fugă am fost, toată ziua de sâmbătă!).

Thjodminasafn Islands (Muzeul Național al Islandei)

Pe malul celălalt al Lacului Tjornin, pe Suðurgata, am găsit Thjodminasafn Islands (Muzeul Național), a cărui expoziție permanentă, numită Making of a Nation – Heritage and History in Iceland, încearcă să traseze istoria Islandei, din epoca colonizării de către vikingi și până în prezent. E un muzeu relativ mic (nu-i nici pe departe vreun Luvru), însă orânduit cu grijă și respect pentru trecutul țării. Exponatele (bijuterii, statuete, obiecte de cult – multe din ele, din Evul Mediu) sunt completate de panourile bogate în informații, astfel încât nu ai doar prilejul de a admira artefacte interesante, ci și de a afla o poveste coerentă despre cum a ajuns Islanda să fie ceea ce este în ziua de azi.

Cel mai interesant dintre exponate mi s-a părut statueta de bronz de la Eyrarland, de pe la anul 1000 d.Hr., despre care se presupune că îl reprezintă pe Thor, zeul tunetului, ținând în mâini ciocanul Mjolnir, teribila lui armă, cu care putea dărâma și munții. După alte teorii, fiindcă a fost făcută chiar în perioada în care începea creștinarea Islandei, ar putea să fie și o imagine a lui Hristos, ținând Crucea, dar majoritatea cercetătorilor înclină spre prima variantă. Este micuță, are doar 6.5 cm; ca reprezentare antropomorfă, este foarte stilizată, dar și surprinzător de expresivă. Nu știm multe despre statuetă, dar mi-a părut a fi o fereastră deschisă spre o epocă de mult apusă, care ne poate da câteva indicii despre cum concepeau cei de atunci corpul uman, dar și, indirect, despre mitologia, spiritualitatea și rolurile de gen (evident, fiind vorba de reprezentarea unei figuri masculine).

Statueta de la Eyrarland (Thor)
Statueta de la Eyrarland. Fotografie de L3u (CC BY-SA 3.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0,
via Wikimedia Commons)

Era o epocă dură, ca, de altfel, mai toată istoria Islandei. Nu doar dorința de explorare i-a împins pe coloniștii norvegieni să se aventureze atât de departe, pe ocean, până aici, ci și lipsurile materiale (resursele Peninsulei Scandinave, nici ea binecuvântată cu vreo climă mai blândă, nu erau suficiente pentru o populație în continuă creștere). Multă vreme, s-a crezut că vikingii din secolul IX d.Hr. au fost primii oameni care au călcat pe pământ islandez, dar, ulterior, au fost descoperite ruinele unei abații din sec. VI, care au dovedit istoricitatea Landnamabok (Cartea coloniștilor), un text medieval ce relatează că primii vikingi ar fi dat aici peste niște călugări irlandezi, cărora nu le-au convenit noii vecini și au părăsit în grabă insula.

Povestea spusă de exponatele muzeului era punctată de dezastre naturale, locuitorii fiind mereu la cheremul cutremurelor, a vulcanismului și a climei aspre. Unul dintre aceste cataclisme, poate cel mai devastator, supranumit Móðuharðindin sau „Mist Hardships” (Greutățile aduse de ceață) a avut loc în sec. XVIII, când o erupție vulcanică, care a durat 8 luni neîncheiate, a distrus recoltele și a omorât majoritatea animalelor domestice, otrăvind aerul cu substanțe toxice. Pentru foametea cruntă care a urmat, islandezii au cerut ajutor de la coroana daneză, sub a cărei stăpânire se aflau. Regele a trimis un convoi de nave încărcate cu alimente, dar, din cauza furtunilor de pe mare, acesta nu a ajuns niciodată în Islanda și aproape 9000 suflete au pierit de foame. Oamenii, disperați, au ajuns să fiarbă manuscrisele străvechi, faimoasele saga islandeze, și să le mănânce (fiind făcute din piele de vițel, erau comestibile, dar vă închipuiți ce valoare nutritivă scăzută aveau, ca să nu mai vorbim de chimicalele toxice din cerneală). A fost tulburător să aflu despre această perioadă din istoria țării; și acum mă întristează povestea. Din păcate, nu este decât unul din momentele cumplite pe care le-au îndurat islandezii, au mai fost multe asemenea…

Ingolfur Arnarsson și întemeierea Reykjavik-ului

Un alt loc din Reykjavik care comemorează moștenirea istorică a întemeietorilor Islandei este monumentul lui Ingolfur Arnarsson, din Parcul Arnarholl. Situat în punctul unde Laekjargata se termină, lângă faleză, la doi pași de Sala de Concerte Harpa, parcul e o pată binevenită de verdeață, contrapusă imensității oceanului. Ingolfur Arnarsson a fost primul colonist viking atestat istoric și cel care a întemeiat Reykjavik-ul (textele din Landnamabok mai menționează alți câteva exploratori care ar fi ajuns pe insulă, înaintea lui, dar nu se știe dacă au existat cu adevărat, și, chiar și dacă au existat, expedițiile lor nu au lăsat în urmă nicio așezare permanentă). Spre deosebire de ei, Ingolfur a venit din Norvegia, cu gândul clar de a se stabili aici.

Golful Faxafloi
Priveliștea pe care a văzut-o, probabil, și Ingolfur Arnarsson, în Golful Faxafloi,
apropiindu-se de locul unde avea să înființeze Reykjavik-ul

Legenda zice că, ajungând în Golful Faxafloi, a poruncit să fie aruncați în apă pilaștrii sacri ai locuinței lui (de care vikingii nu se despărțeau niciodată, îi luau cu ei oriunde și îi puneau la temelia noilor case pe care urmau să le construiască, pe alte meleaguri) și, acolo unde valurile i-au dus la țărm, a hotărât să înființeze o așezare, în locul pe care l-a denumit Golful Fumului: Reykjavik (nume care provine, cel mai probabil, de la existența unor fumarole vulcanice, în apropiere). Cercetătorii moderni sunt de părere că legenda nu e adevărată: ținând cont de circulația curenților marini, era imposibil ca pilaștrii să fi fost aduși de apă tocmai în zona în care se află Reykjavik-ul. Locul a fost, mai mult ca sigur, ales în mod intenționat și bine calculat, pentru a beneficia de resursele Lacului Tjornin.

Arnarholl
Parcul Arnarholl și monumentul lui Ingolfur Arnarsson. Fotografie de Ziko van Dijk (CC BY-SA 4.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0, via Wikimedia Commons)

Statuia îl prezintă pe Ingolfur Arnarsson ca pe un erou de dimensiuni legendare, cu mâna pe grumazul unui dragon (sau al unei corăbii vikinge cu proră sculptată ca un cap de dragon), privind în zare, atât spre ocean, cât și spre orașul întemeiat de el, de la înălțimea colinei pe care se află parcul. Îmi amintesc o după-amiază plăcută, spre finalul călătoriei, când am stat pe una din băncile de la baza soclului. Mă simțeam de parcă aș fi fost în vârful Reykjavik-ului, departe de viața citadină, numai vikingul și cu mine; țipenie de om nu era, în jur. Până jos, la nivelul falezei, o iarbă aspră, de tundră, de un verde gălbejit, foșnea uscat, în bătaia vântului. Mâncam un sandviș cam amărât, luat de la supermarket, dar mi-a rămas în memorie drept cea mai grozavă cină din Islanda: ambianța îi creștea valoarea. Vedeam oceanul, Harpa, bulevardul central Laekjargata, piața Laekjartorg, cu clădiri brutaliste din anii ’60 și căsuțe nordice, cu tradiționalul acoperiș din tablă colorată… o panoramă discretă, nu așa impresionantă ca cele de la Perlan sau Hallgrimskirkja, dar tot frumoasă.

Panta colinei Arnarholl, bulevardul Laekjargata și piața Laekjartorg
Panta colinei Arnarholl, bulevardul Laekjargata și piața Laekjartorg,
văzute de la baza monumentului lui Ingolfur Arnarsson
Reykjavik 871±2. Settlement Museum (Muzeul Întemeierii)

Mi-aș fi dorit să mai vizitez și alte muzee, dar majoritatea erau deja închise la 17.00, ora la care terminam workshop-ul (noroc că la Muzeul Național apucasem să ajungem în week-end). Într-o după-amiază, spre finalul sejurului, ieșind în pauză, să fac câțiva pași, pentru dezmorțire, am observat deodată o siglă pe clădirea din fața sediului Intersex Iceland: „Reykjavik 871±2. Settlement Museum”. Am investigat un pic și am aflat că era un muzeu construit pentru a pune în valoare ruinele unei locuințe vikinge, descoperite, cu câțiva ani înainte, pe Laekjargata. Numele venea de la data întemeierii Reykjavik-ului (care e considerată, tradițional, a fi 871 d.Hr., dar există dubii dacă nu cumva ar fi avut loc, de fapt, cu 2 ani mai devreme sau mai târziu). Partea cea mai frumoasă era că închidea abia la 19.00. Așa că, după programul de lucru, Daria și cu mine am zbughit-o peste stradă, ca să vizităm Muzeul Întemeierii.

Era, practic, o sală vastă, în mijlocul căreia se aflau ruinele unui langhus (casă lungă; mai cunoscută sub denumirea din engleză de longhouse), o locuință vikingă tipică; de jur împrejur, pe pereți, o groază de panouri multimedia, cu informații interesante și cu reconstituiri ale peisajului din preajma locuinței, așa cum trebuie să fi arătat în secolul IX d.Hr. Reconstituirea vizuală mi-a plăcut și, cu ajutorul ei, am aflat că, pe atunci, țărmul era mult mai aproape de Lacul Tjornin, dar cea audio m-a exasperat: printre alte foșnete și zgomote naturale, se repeta la nesfârșit un țipăt sinistru de pasăre sălbatică. Oricum, reușeau amândouă reconstituirile să creeze o senzație de imersiune în trecut și să transmită atmosfera dezolantă a vieții grele de pe vremuri. În vitrine, erau expuse mai multe artefacte descoperite printre ruine: piepteni, cioburi, resturi de alte obiecte casnice.

Langhus-ul avea 22 m lungime și se mai puteau desluși numai fundațiile. Fusese construit din piatră, îngropat pe jumătate sub nivelul solului, ca un bordei (ca să păstreze mai bine căldura), și acoperit, tot pentru izolare, cu fâșii de pământ și iarbă, numite strengur, care au rămas, până în epoca modernă, un element specific al arhitecturii tradiționale islandeze. Podeaua era din pământ bătătorit. În interiorul acestei case, locuia nu doar întrega familie extinsă, cu toate generațiile încă în viață, dar și animalele: oi, vaci, cai, pe care le dețineau proprietarii. Nu prea aveau intimitate săracii oameni! În mijlocul casei, se găsea o vatră clădită din pietre, care încălzea locuința și unde era pregătită mâncarea; în jurul ei, se strângea familia, pentru a povesti sau a face alte treburi casnice. De dormit, se dormea pe niște bănci de lemn, adosate la perete, în afară de care altă mobilă nu prea exista. După cum se vede, nu era chiar o viață de lux…

Odin, zeul suprem al Panteonului scandinav, și corbul său, Munin
Odin, zeul suprem al Panteonului scandinav, și corbul său, Munin (ilustrație dintr-un manuscris din sec. XVII al Eddei, o lucrare medievală despre mitologia nordică)

Așa au trăit vikingii islandezi, preț de câteva secole. Deși cultura lor era destul de machistă, femeile aveau ceva drepturi și independență și puteau, de exemplu, divorța de soții lor, dacă doreau acest lucru. Homosexualitatea nu era privită drept ceva păcătos sau contra naturii, dar a fi partenerul pasiv era considerat o gravă umilință pentru un bărbat, deci nu se poate zice că societatea de atunci ar fi fost prea LGBT-friendly (spre deosebire de cea din prezent).

Religia localnicilor era comună cu a celorlalte popoare scandinave, slăvind același Panteon din care făceau parte bine-cunoscuții Odin, Thor, Freyja etc. Creștinismul a fost adoptat ca religie de stat, în anul 999 d.Hr., printr-un decret al Althing-ului (Parlamentul), decret care permitea, totuși, și practicarea, la nivel individual, a vechii religii.

O altă parte a expoziției din muzeu era despre saga, faimoasele scrieri medievale despre faptele înaintașilor vikingi, o contribuție majoră a Islandei la istoria literaturii universale. Au fost puse pe hârtie după anul 1000, dar au circulat în formă orală cu mult înainte. Sunt un fel de romane-fluviu despre viețile familiilor islandeze, de-a lungul a mai multe generații, mai degrabă ficțiune istorică, decât documente de mare acuratețe. Sunt scrise într-un stil frust, direct; emoțiile personajelor nu sunt menționate sau descrise, dar pot fi deduse din comportamentul acestora. Saga lui Egil, pe care am găsit-o într-o librărie de pe Laugavegur, a fost o lectură incredibil de sângeroasă, cu câte un masacru/bătălie pe fiecare pagină, dar e greu de zis dacă acest lucru reflectă fidel atitudinile și normele din societatea scandinavă de atunci sau dacă autorul medieval, creștin, care a așternut povestea în scris, a îngroșat faptele, ca să îi zugrăvească pe păgânii de vikingi ca pe niște brute înfiorătoare. O altă saga pe care am citit-o, cea a lui Njal, e mai puțin sângeroasă și mai preocupată de probleme socio-politice.

Soarele încă nu apusese, când am ieșit din muzeu. Ne simțeam de parcă ne-am fi întors dintr-o călătorie milenară. Ne-am așezat pe treptele de la intrare și ne-am bucurat de lumina aurie (care a devenit deja leitmotivul acestei postări), mâncând un skyr (iaurt tradițional), fără să ne dăm seama că și cei care locuiseră în langhus făceau și ei, probabil, același lucru, cu 10 secole în urmă. Skyr-ul e și el tot de pe vremea vikingilor, ba chiar apare menționat și în texte din diverse saga (dar, cu siguranță, ei nu aveau sortimentul cu gust de ciocolată, din care ne înfruptam noi; epoca modernă are, indubitabil, avantajele ei!).

Vikingii de azi

În Reykjavik, nu-i, totuși, nevoie să mergi la muzeu, ca să întâlnești vikingi. Îi vezi pe stradă, peste tot. Nu seamănă cu fioroșii războinici de prin filme (deși sunt, în medie, cam cu un cap mai înalți decât noi), dar, ce să-i faci, au trecut vreo mie de ani peste ei și s-au mai îmblânzit (și, oricum, nu trebuie crezut drept adevăr istoric chiar tot ce se vede în producțiile de la Hollywood). Spre deosebire de danezi sau suedezi, islandezii par a-și fi format identitatea națională, punând mult accentul pe moștenirea genetică și culturală vikingă, lucru vizibil și în muzee, și în librării (edițiile moderne ale vechilor saga fiind la mare preț), până și în magazinele de suveniruri.

Reykjavik: suveniruri cu tematică vikingă
Erau pline gift shop-urile cu suveniruri cu tentă vikingă: un indiciu mic, dar grăitor,
despre rolul simbolic al vikingilor în formarea identității islandeze

Sistemul de nume al islandezilor a rămas neschimbat, din vremea vikingilor și până azi: nu există nume de familie și oamenii preiau, ca al doilea nume, prenumele tatălui + sufixul „-son” (fiu, pentru băieți) sau „-dottir” (fiică, pentru fete). De exemplu, Ingolfur Arnarsson înseamnă Ingolfur, fiul lui Arnar; Leif Eiriksson: Leif, fiul lui Eirik; Sigurdur Tomasdottir: Sigurdur, fiica lui Tomas. Acest sistem a existat și în celelalte țări scandinave, dar a fost înlocuit cu cel folosit în restul lumii occidentale, cu nume de familie. Islandezii l-au păstrat și au și un registru de prenume tradiționale aprobate, iar părinții nu au voie să își boteze copiii cu orice prenume fantezist.

Islanda își dispută cu Danemarca titlul de cea mai fericită țară din lume. Populația se bucură de un nivel de trai fenomenal, nu are grija zilei de mâine, ceea ce alungă o mare sursă de depresii și anxietăți. Sunt oameni prietenoși, dar rezervați și liniștiți. Surprinzător (pentru mine), nu se prea omoară cu punctualitatea. Sunt rezistenți la frig (nu-i de mirare!) și își călesc copiii de mici; este o tradiție pentru ei să își lase copiii afară, în cărucioare, după-amiaza, ca să se obișnuiască cu aerul curat și cu frigul, în timp ce părinții stau la taifas, în cafenele. E ceva foarte normal, în Islanda, dar, când niște părinți islandezi care emigraseră în Norvegia au încercat să facă același lucru și acolo, s-au trezit cu Protecția Copilului la ușă! Vecinii sunaseră la 112, să anunțe că au văzut niște copii neglijați și torturați, lăsați să degere, pe afară…

Societatea islandeză este foarte LGBT-friendly. A fi gay sau bisexual e ceva firesc, natural, care nu mai ridică probleme pentru nimeni. Cuplurile de același gen se pot căsători și pot adopta copii. În 2010, căsătoria a fost definită neutru din punct de vedere al genului, printr-o decizie adoptată în unanimitate de Althing (Parlamentul islandez). Tot în unanimitate a adoptat Althing-ul și legea care recunoaște dreptul la autodeterminare al persoanelor trans, care nu au nevoie să obțină un diagnostic psihiatric sau să facă intervenții chirurgicale, ca să-și schimbe genul în documentele legale. De asemenea, există și un al treilea gen („X”) recunoscut în acte, pentru persoanele non-binare. Islanda stă extrem de bine și în ce privește egalitatea de gen, dar nu a fost întotdeauna așa; până la jumătatea secolului XX, femeile nu prea aveau drepturi, iar persoanele LGBT+ erau demonizate. Atitudinile s-au schimbat uluitor de rapid și, astăzi, țara s-a transformat într-un mic paradis al egalității și al diversității.

Reykjavik: un bar LGBT din districtul istoric
Un bar LGBT din districtul istoric

Despre americani, islandezii au o părere foarte proastă, pentru că îi percep ca fiind gălăgioși și neciopliți. Adevărul e că americanii au, în mod natural, tendința de a vorbi tare, dar așa vorbesc ei, nu intenționează să fie nepoliticoși (deși unii din ei au obiceiul prost de a se purta, când călătoresc, ca și cum ar fi stăpânii planetei; totuși, majoritatea americanilor nu sunt așa, ci chiar foarte de treabă și amabili). Îmi amintesc de un individ cu inconfundabil accent texan, vorbind atât de tare, în Settlement Museum, de am crezut că vocea lui era de la unul din panourile multimedia cu informații. Un alt american, într-un restaurant, încerca să impresioneze două fete și aproape că răcnea, dându-se mare cu ce povestiri știa el despre Erik cel Roșu. Era amuzant să auzi cum un străin ținea o lecție de istorie locală, în gura mare, de parcă ar fi fost mare expert. Am întrebat-o pe Sigrid, gazda noastră de la Intersex Iceland, de ce nu îi atrage nimeni atenția că îi deranjează pe ceilalți oameni din restaurant. A părut oripilată de sugestie și mi-a spus că, în Islanda, nu este politicos să te amesteci în problemele altora, indiferent de motiv. Pur și simplu, toți oamenii de acolo răbdau în tăcere, pentru că ar fi fost contrar culturii lor să intervină. M-am abținut și eu să-l rog să vorbească mai încet (deși îmi venea să-i zic vreo două!), pentru că nu aș fi vrut să-i ofensez pe localnici.

Althing și Piața Austurvollur

Mai există, în Reykjavik, încă un loc legat de istoria vikingă a țării: Althing, Parlamentul islandez, care a funcționat, până în 1844, în câmpia de la Thingvellir (așa cum am povestit în primul articol despre Islanda), fiind mutat apoi în capitală. Astăzi, își are sediul într-o casă de piatră cioplită, din Piața Austurvollur, în Kvosin, cartierul cu cele mai vechi clădiri din oraș.

În 2016, când am vizitat noi țara, erau proteste masive, în fiecare zi, în fața Parlamentului. Oamenii erau foarte indignați și supărați: tocmai aflaseră că primul-ministru avea un off-shore în Panama. În România, în aceeași perioadă, zeci de politicieni fuseseră prinși cu nenumărate off-shore-uri în Panama, dar reacția populației a fost zero… Cred că asta spune ceva despre caracterul vikingilor de azi.

Althingi Islendinga, Parlamentul islandez
Althingi Islendinga, Parlamentul islandez, o instituție cu o istorie neîntreruptă de peste 1000 ani (cred că arăta mai impresionant, totuși, când se aduna în câmpia de la Thingvellir, decât acum, într-o căsuță vintage de la 1881).
Se pot vedea și capetele protestatarilor.

Althing-ul este un simbol iconic pentru Islanda și cel mai vechi parlament din lume. A început să funcționeze în jurul anului 930. O dată pe an, fiecare comunitate trimitea câte un reprezentant la Thingvellir. Era cel mai mare eveniment social și atrăgea mulțimi de meșteșugari, fermieri, artiști gură-cască, pentru că orice om liber avea dreptul să asiste la sesiunile Althing-ului. Se votau legi și se judecau pricini, dar nu exista poliție sau altă instituție de aplicare coercitivă a legilor; prin urmare, locuitorii se angajau să respecte deciziile Althing-ului, prin contract social, din proprie voință. Cred că așa au învățat islandezii să fie cetățenii model care sunt astăzi, făcând ca țara lor să fie cea mai sigură din lume…

Islanda a căzut sub stăpânire norvegiană, în sec. XIII, apoi, după războaiele napoleoniene, a trecut sub dominația Danemarcei, iar importanța Althing-ului a scăzut, deși a continuat să funcționeze, mutat la Reykjavik. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Islanda a fost ocupată de trupele britanice și americane, ca să-i împiedice pe nemți (care invadaseră deja Danemarca) să ajungă și aici. Forțele de ocupație au fost salutate cu bucurie și ajutate de localnici și, în 1944, la Thingvellir, Althing-ul a decretat independența Islandei, care, de atunci și până în prezent, a rămas republică, iar Parlamentul și-a regăsit vechiul prestigiu.

Am descoperit, în Austurvollur, un steag rainbow, trasat cu vopsea colorată, pe paviment. Sigrid ne-a explicat că a fost pictat în memoria coloniștilor care au fost persoane LGBT; desigur, nu există niciun document care să vorbească despre orientarea sexuală sau identitatea de gen a vikingilor care au întemeiat așezările islandeze, dar, ne-a spus ea, unii dintre ei trebuie să fi fost și LGBT (probabil în jur de 10%, ca în orice altă populație de pe Glob) și, în onoarea acestor înaintași neștiuți, a fost creat un mic monument. Nu știu dacă mai există și astăzi, după 4 ani, dar mi-a rămas în amintire. Arăta discret și se potrivea ambianței, un indicator al atitudinilor relaxate ale islandezilor față de persoanele LGBT+.

Aici vom încheia, dragi cititori, și plimbarea noastră virtuală prin Reykjavik, începută în articolul anterior. Și, pentru că v-am tot povestit până acum despre lucrurile pe care le-am văzut pe pământ islandez, vă invit, în postarea următoare, să luăm calea apelor și să navigăm pe Oceanul Atlantic, în căutarea balenelor arctice. Iar, spre final, am să găsesc și un prilej să strecor și niște informații mai practice despre mâncare, prețuri, cazare, în Islanda.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s