Reykjavik, capitala arctică

Povestiri din Islanda, Episodul 3: cea mai nordică capitală din lume

După o zi petrecută pe culmile încântării turistice, printre gheizere, ghețari și alte minunății ale naturii, m-am pomenit intrând într-un oraș relativ modest, cu căsuțe și blocuri de maxim două-patru etaje; nici zgârie-nori, nici arhitecturi sofisticate – primul moment al zilei despre care nu mai pot zice că a fost impresionant… Dar apoi am coborât din autocar pe Laekjargata, una din străzile centrale ale Reykjavik-ului, și m-a întâmpinat un aer sărat de ocean și brusc mi-am regăsit curiozitatea de a explora.

Laugavegur

La pensiune, m-am întâlnit cu Daria, colega mea de la Cluj, și am ieșit să luăm cina la un restaurant indian din apropiere, unde ne-am îngrozit amândouă de nota de plată (am menționat deja că Islanda e cea mai scumpă țară de pe planetă?), după care ea s-a retras în cameră, la odihnă, iar eu am rămas să iau la picior Reykjavik-ul, cea mai nordică capitală din lume. Nu am găsit măreție imperială pe străzile lui, doar un șarm liniștit, pe care am început să-l descopăr când am ajuns, în amurg, la ceasul albastru, pe Laugavegur, principala stradă de shopping din oraș. Avea un aer sărbătoresc, cu luminițe ca de Crăciun, aprinse în copaci (deși era deja aprilie).

Laugavegur
Laugavegur străbate în lung Reykjavik-ul, în paralel cu oceanul, și e plină cu magazine de modă și suveniruri scumpe

Nu umbla multă lume pe străzi, câțiva oameni numai, pe ici, pe colo. Nu era de mirare: populația Reykjavik-ului nu e mare deloc, vreo 130.000 locuitori (Islanda toată are în jur de 400.000). Mai mult engleză americană (vorbită de turiști) am auzit în jur, decât islandeză.

Nimeni nu se grăbea. Oamenii își vedeau de treabă, în legea lor. Într-un părculeț de lângă catedrală, doi băieți rulau, fără stres, un joint, pe care apoi s-au și apucat să-l fumeze, în văzul lumii (marijuana nu e legală în Islanda, dar atitudinea față de drogurile ușoare e de mare toleranță). Tot orașul părea foarte, foarte relaxat…

Hallgrimskirkja

Alene, am ajuns și la Hallgrismkirkja, catedrala luterană. Înaltă de 74.5 m și așezată în vârf de deal, domină total orașul și te copleșește, când te apropii. Construită între 1937-1986, are un aer postmodern. Este una din foarte puținele biserici din lume cu arhitectură expresionistă. Guðjon Samuelsson, arhitectul care a conceput-o, a vrut să creeze o fațadă care să semene cu un gheizer, o revărsare de lavă și o formațiune de roci bazaltice laolaltă, toate peisaje iconice pentru Islanda. A reușit să construiască ceva la fel de iconic: o clădire-simbol pentru Reykjavik.

Hallgrimskirkja
Hallgrimskirkja – fațada inspirată de gheizere, lavă si roci bazaltice

Nu-i, poate, pe gustul tradiționaliștilor, dar pe mine m-a încântat și m-a uimit amestecul de gotic și brutalist. Ritmul în care se succedau formele arhitectonice dădea viață catedralei; aproape că vibra, ca un avion pregătit să decoleze.

În fața bisericii, se află o statuie a lui Leif Eiriksson, donată de Statele Unite, în dar pentru aniversarea de 1000 ani a Althing-ului islandez, primul parlament din lume, ca simbol al legăturii dintre cele două țări. Tatăl lui Leif, vikingul Eirik Rauði (Erik cel Roșu), a fost exilat din Islanda, în sec. X d.Hr., din cauza unei crime pe care o comisese, și, împins de nevoie, a fost primul viking care s-a stabilit în Groenlanda. De acolo, fiul său, la maturitate, a plecat pe mare și a navigat spre apus, până a ajuns pe un tărâm necunoscut, pe care l-a botezat Vinland (Țara Vinului), pentru că era bogat în viță-de-vie sălbatică. Acest ținut era Capul Labrador (Canada) de azi, ceea ce înseamnă că Leif Eiriksson a fost primul european care a ajuns în Lumea Nouă, cu câteva sute bune de ani înaintea lui Columb. Din păcate, nici vikingii n-au fost mai breji ca spaniolii de mai târziu și au masacrat și ei, fără mari regrete, populația indigenă…

Am stat să admir Hallgrimskirkja, pierzând noțiunea timpului, până s-a întunecat de tot – dar asta nu a fost o problemă, pentru că Islanda este și cea mai sigură țară din lume. Rata infracționalității e extrem de scăzută, un bastion de civilizație în miezul oceanului. Nicăieri în altă parte nu m-am simțit vreodată în siguranță, așa cum mă simțeam în Reykjavik. Am umblat, seară de seară, singură, până la 1 noaptea, pe oriunde doream, și nu am văzut nici măcar umbra unui pericol. După căderea serii, străzile se pustiau, dar nu era motiv de îngrijorare. Să poți să te plimbi singură, ca femeie, oricât de târziu în noapte, fără niciun fel de frică, părea libertatea absolută. Parcă tot orașul era al meu.

Miðborg – centrul istoric al Reykjavik-ului

Am coborât pe coasta dealulului Skólavörðuhæð (ð este o literă unică alfabetului islandez și se citește [dh]), pe care se află Hallgrimskirkja, și am continuat plimbarea prin Miðborg, districtul istoric. Deși Reykjavik-ul a fost întemeiat de vikingi în 872 d. Hr., cele mai vechi clădiri datează abia de pe la 1700 și ceva, când economia locală a primit un boost zdravăn în urma deciziei coroanei daneze (sub a cărei stăpânire se afla și Islanda) de a înființa aici, odată cu revoluția industrială, primele manufacturi de confecții din lână. Până atunci, nu fusese decât un târg sărăcăcios. De fapt, până spre jumătatea secolului al XX-lea, această parte din Miðborg (străzile Laugavegur și Bankastraeti, până la intersecția cu Laekjargata) nici nu făcea parte din orașul propriu-zis, ci era doar un drum pe care veneau în port, cu treabă, oameni din toată țara. Localnicii au deschis magazine, de-a lungul acestei șosele, ca să-i ademenească pe acești trecători, dar adevăratul impuls spre urbanizare a fost dat de prezența soldaților americani, care au ocupat Islanda, în Al Doilea Război Mondial, soldați care trebuiau distrați cu baruri, cluburi, restaurante ș.a.

Erau în jur numai case minione, fermecătoare, multe din ele din lemn și cu acoperiș de tablă (tipic pentru arhitectura islandeză). Districtul istoric avea un aer nordic și, în mod surprinzător, foarte provincial. Părea o așezare pentru oameni ai mării, pescari și mateloți, nicidecum o mare capitală.

Abia a doua zi, pe lumină, am văzut cât de vesele și colorate erau, de fapt, căsuțele. Arătau ca niște piese de Lego îmbricate într-un mozaic pestriț. Cred că, psihologic, e necesară culoarea, în astfel de zone polare, ca să contrabalanseze vremea mohorâtă din majoritatea timpului (poza de mai jos am avut norocul să o fac într-o rară zi uluitor de însorită, dar mai bine de două treimi din sejur au fost de un cenușiu opresiv, după cum se poate desluși din celelalte fotografii care ilustrează articolul).

Reykjavik: districtul istoric
Miðborg, văzut din Hallgrimskirkja: un cartier din piese de Lego colorate.

Laekjargata este cel mai larg bulevard pe care l-am văzut în Reykjavik, dar e foarte scurt: în 10 minute, îl străbați pe tot, de la un cap la altul. Pe vremuri, dincolo de șosea, începea orașul. Și, tot pe vremuri, de-a lungul său curgea un pârâu (Laekkurin, în islandeză), care izvora din Lacul Tjornin și se vărsa în mare. Pârâul a fost acoperit, în 1911, ca parte a unor lucrări de urbanizare. Păcat: din fotografiile de epocă, părea să fi fost pitoresc! Așa se explică de ce e atât de larg Laekjargata, care azi a rămas să lege, singur, lacul de ocean: pentru că înglobează, sub asfalt, și pârâul îngropat.

Reykjavik: Laekjargata
Laekjargata, în dreptul pensiunii unde am stat (gata înseamnă „stradă”, în islandeză)

Aici e Kvosin, zona cu clădirile cele mai vechi (sec. XVIII), nucleul din vremuri străvechi al Reykjavik-ului. Aici și-au stabilit și primii coloniști norvegieni locuințele, în sec. IX d.Hr. Pe Laekjargata, la nr. 12, au fost descoperite în 2015 ruinele unui langhus viking (așa-numita „casă lungă”, tipică pentru acea epocă istorică). Pentru a le pune în valoare, a fost construit Settlement Museum (Muzeul Întemeierii), despre care voi povesti în articolul următor.

Dincolo de Laekjargata, până în port, străzile devin mai largi, clădirile, mai somptuoase. Casele pescărești alternează cu arhitecturi brutaliste, în stil scandinav, de prin anii ’60-’70. E plin de instituții publice, dar și de restaurante, baruri, cluburi, foarte populare, pe timp de noapte. Islandezii nu sfiesc să bea din greu. Frigul extrem cere puțină tărie, nu? Ca să mai țină problema alcoolismului sub control, autoritățile au implementat un sistem similar celui suedez: băuturile alcoolice pot fi consumate pe loc în baruri sau cumpărate pentru acasă numai din magazine specializate, care se închid destul de devreme, seara, și, în week-end, nu sunt deschise deloc. Bineînțeles, măsura e total neeficientă și nu-i oprește pe localnici să se îmbete strașnic prin localuri. Dar pot spune, măcar, că sunt cuminți la beție. Indiferent cât alcool se consumă, viața de noapte din Reykjavik rămâne inuman de liniștită (dacă faci abstracție de muzica de la terase, desigur).

Lacul Tjornin

Priveliștea Lacului Tjornin te surprinde cumva, după ce ieși din dedalul de străduțe înguste care este centrul istoric. Nu te așteptai să dai, dintr-odată, peste un spațiu atât de larg și de deschis. În islandeză, tjornin înseamnă iaz, heleșteu, dar numai heleșteu nu este. E foarte mare. Ditamai lacul. Îi poți vedea malul opus, dar cu greu îl deslușești, aproape de orizont.

Malurile, pietruite cu grijă, sunt un loc popular de plimbare pentru localnici și adăpostesc un întreg popor de rațe, gâște sălbatice, lebede și alte păsări arctice, a căror principală ocupație este să îi pândească pe potențialii mușterii dispuși să le hrănească. Dar, atenție, gâștele pot deveni agresive, dacă vă ia prea mult timp să le oferiți din prânzul vostru! Una din ele era să-i smulgă shaorma din mână Dariei și ne-am speriat amândouă de cât de urât a mârâit, când a văzut că nu o poftim și pe ea la masă. Am zbughit-o de acolo, fără să ne mai uităm inapoi, ca să nu escaladeze conflictul!

Lacul Tjornin
Lacul Tjornin, cu multele lui rațe, gâște, lebede și alte păsări polare și Frikirkjan i Reykjavik, biserica non-denominațională. Fotografie de Andreas Tille (CC BY-SA 4.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0, via Wikimedia Commons)

Lacul dă suflet și personalitate orașului. Un strop de natură, de poezie, în miezul vieții citadine. Situarea între Tjornin și mare definește Reykjavik-ul, lucru simțit neîndoielnic și de vikingi, care au ales malurile lacului, pentru a-și clădi prima așezare, iar apa dulce creează o atmosferă mai blândă decât oceanul.

Vizavi, pe Suðurgata, se află și sediul Intersex Iceland, organizația care a găzduit training-ul pe care venisem la Reykjavik (nu fusesem trimisă de la muncă doar pentru a contempla gheizerele). Nu o să uit prea ușor prima dimineață, însorită, dar extrem de rece, când tremuram de frig… în casă. Da, în casă, cu caloriferul dat la maxim. Oamenii au alt termostat interior aici. Sunt obișnuiți cu frigul. Nu au nevoie să încălzească locuințele atât de mult cât ar fi fost confortabil pentru mine (mai ales primăvara) și, ca atare, nici sistemele termice nu sunt construite cu asemenea capacitate. Îmi amintesc că am stat, câteva ore, cu două pulovere de lână pe mine, până m-am mai acomodat.

Tot în preajma lacului, am învățat și prima mea lecție practică despre clima locală: anume că, în Islanda, nu trebuie să vii cu umbrelă. Citisem asta pe net și mi-o spuseseră și islandezii, dar nu am crezut-o. Începuse să plouă, într-o după-amiază, și, ieșind din sediul organizației, am deschis, din reflex, umbrela… Nu am ajuns până la prima intersecție și umbrela mea era ferfeniță! Vântul o făcuse zob, în mai puțin de două minute. A trebuit să o arunc la primul coș și să mă protejez de ploaie, cu căciula, așa cum fac și islandezii get-beget…

Lacul Tjornin
Lacul Tjornin, pe timp de noapte, cu Primăria (în dreapta), o clădire care a generat controverse, din cauza aspectului prea modernist, în comparație cu arhitectura tradițională din Kvosin

De altfel, vântul își face mereu simțită prezența în Islanda. Normal, e o insulă relativ mică, în mijlocul Oceanului Atlantic – și în regiunea arctică, pe deasupra. Într-o seară, încercând să ajung în port, într-o zonă mai deschisă, cu puține clădiri, aproape că m-au răsturnat niște rafale puternice, venite dinspre ocean. M-am agățat de un zid, ca să îmi păstrez echilibrul, și m-am întrebat dacă e posibil ca vântul să ia pe sus un om, ca pe Dorothy, în „Vrăjitorul din Oz” (probabil că nu era chiar în halul ăsta de violent, dar cert e că m-am speriat și m-am întors din drum atunci).

Clima Reykjavik-ului este subpolară de tip oceanic, mai blândă pe țărm decât în interior, datorită curenților marini de apă caldă, din Nordul Atlanticului. Fără aceștia, Islanda ar fi înghețat de tot. Mai mult de 15oC nu am prins, în nicio zi, dar, din cauza vântului, părea adesea mult mai frig. Soarele nu apune vara niciodată, rămâne toată noaptea un amurg polar albastru, dar, iarna, zilele sunt scurte (5 ore de lumină pe zi). Eu am fost în aprilie, când zilele și nopțile păreau normale și relativ egale, nimic deosebit față de orice altă latitudine.

Portul

Am ajuns, în plimbarea noastră, și pe țărmul oceanului (în Golful Faxafloi, mai precis). Portul Vechi are o puzderie de docuri, la care sunt amarate iahturi și vaporașe care oferă turiștilor croaziere de whale watching (am făcut și noi una; va fi subiectul unei postări viitoare). Mi-a amintit de porturile turistice de la Mangalia sau Constanța, numai că mult mai mare. În port, se află și Muzeul Marinei, despre care am înțeles că ar fi foarte interesant, dar nu am mai apucat să-l vizitez.

Alături, se află portul modern: un dig mare cât toate zilele, aproape un cartier întreg, ticsit cu antrepozite și utilaje industriale. Noi am fost seara și nu am văzut mare activitate, doar câteva pescadoare dormitând la chei, dar îmi imaginez că, ziua, e ceva mai multă agitație economică.

Portul din Reykjavik
Portul modern

În capul digului, se află o instalație artistică a artistului Olof Nordal, trântită cam tam-nesam, printre depozite și vapoare. Se numește Thufa și e o movilă amărâtă, cu iarbă veștejită, în vârful căreia tronează un fel de hambar, o coșmelie din scânduri, în care se zăresc niște pești puși la afumat, scăldați într-o lumină roz ca de la sex-shop. Este o metaforă despre erotizarea peștelui uscat (ca aliment tradițional de bază), în conștiința colectivă islandeză; asta am aflat dintr-un panou cu explicații de la baza movilei, panou care ne dădea și un milion de avertismente să avem grijă să nu cădem în cap, dacă vrem să escaladăm Thufa, pentru că e destul de abruptă. Ne-am cățărat și noi pe Thufa (mi-a fost cam frică, recunosc), dar nu pot spune că m-a impresionat din cale afară capodopera. Prea postmodernă pentru gustul meu. Mai mult m-a amuzat.

Reykjavik: Thufa
Thufa
Sala de concerte Harpa

Am mai văzut ceva postmodern, tot pe țărm, în Reykjavik, care mi-a plăcut infinit mai mult decât Thufa: sala de concerte și conferințe Harpa. Ziua, părea o măgăoaie din sticlă fumurie, dar, noaptea, se transfigura, într-un joc dinamic de lumini pastelate: o auroră boreală artificială.

Reykjavik: Sala de concerte Harpa
Sala de concerte Harpa

Arăta totul foarte psihedelic, iar arhitectura cu mase și unghiuri asimetrice se contopea de la sine cu luminile și culorile, care se schimbau, clipă de clipă, și se tot reflectau, la infinit, din perete în perete, ca într-o prismă. Fiind la doi pași de Laekjargata și de pensiunea unde înnoptam, am petrecut multe seri, contemplând Harpa și, uneori, adăpostindu-mă de frig, în foaierul ei. Vă prezint mai jos un colaj cu diverse imagini și ipostaze luminoase:

Solfarið, Navigatorul Solar

De la Harpa, mergând în continuare pe țărm, ne-a apărut în față Solfarið („Călătorul Solar”), o sculptură a artistului Jon Gunnar Arnasson, sub forma unei corăbii stilizate, cu navigatori plecați pe mări, în căutarea unui Soare de neatins; o scenă parcă desprinsă dintr-un vis arhetipal (jungian, nu freudian). Multă lume crede, văzând-o, că este un drakkar (o corabie vikingă), dar artistul se jură că nu are nicio legătură și că nu s-a gândit la vikingi, când a făcut-o (dar poate că inconștientul colectiv i-a jucat, totuși, o festă?). Mi-a plăcut.

Reykjavik: Solfarid - Navigatorul Solar
Solfarið – Navigatorul Solar

Din dreptul Solfarið, se zăresc bine Munții Esja. Par a fi foarte aproape de Reykjavik, dar e înșelătoare percepția: sunt la vreo 10 km depărtare. Par a se afla pe o altă insulă, dar și asta e o iluzie: se găsesc tot pe uscat, de cealaltă parte a Golfului Faxafloi. Prezența lor e inconturnabilă în Reykjavik, ei sunt adevăratul skyline al unui oraș căruia îi lipsesc zgârie-norii. S-au strecurat, pe șest, și în multe din pozele pe care le-am postat până acum.

Munții Esja și oceanul
Munții Esja, oceanul și subsemnatul autor
Laugarnes

Continuând plimbarea pe malul oceanului, după o vreme, am ieșit din oraș și am ajuns într-o suburbie numită Laugarnes. Arăta cam ca la țară, cu căsuțe presărate din loc în loc, de-a lungul șoselei, dar era mai mult sălbăticie în jur. Am trecut pe lângă o casă cu aspect fistichiu: părea pustie, dar avea curtea plină cu tot soiul de instalații, pitici de grădină, jucării și alte obiecte vintage. Am vrut să coborâm la ocean, dar am realizat apoi că, deși nu era vreun gard, intrasem pe teritoriul privat al proprietarilor casei și am plecat cât am putut de repede, până se ne vadă cineva. Nu am putut afla niciodată detalii despre respectiva locuință, care părea un fel de colonie boemă de artiști. Pe Google Maps, apare cu numele de Recycled House, dar mai multe nu știu. Mister total.

Reykjavik-ul, văzut dinspre Laugarnes (observați turla catedralei Hallgrimskirkja?)

Am coborât la ocean, puțin mai încolo, pe o plajă fără nisip, doar cu pietre vulcanice, rotunjite și polizate de apa mării. Erau frumoase. Scânteiau, pe alocuri, datorită prafului de sticlă din structura lor (sticlă creată sub influența temperaturilor ridicate ale lavei din care s-a format roca) și erau pline de găuri, ca șvaițerul – de fapt, urmele bulelor de aer care existaseră în miezul lavei. Semănau mult cu rocile lunare aduse de astronauții misiunilor Apollo. Am luat câteva, de amintire… dar, în ajunul plecării, după ce ajunsesem și eu, și Daria, la concluzia că prostioarele din gift shop-uri erau exagerat de scumpe, ne-am întors, pe înserat, la Laugarnes și ne-am umplut doldora buzunarele gecilor cu pietre, ca să le oferim cunoscuților pe post de suvenir. Au avut succes, dar nu vreau să știu ce or fi gândit agenții de securitate din aeroport, când mi-au văzut, la raze X, geaca…

Rocă vulcanică de la Laugarnes
Rocă vulcanică de la Laugarnes

Plimbările astea prin Reykjavik ar fi fost de-a dreptul minunate, dacă nu aș fi degerat non-stop… dar, până la urmă, m-am obișnuit cu frigul. M-am obișnuit și cu skyr-ul (mâncarea națională, un hibrid de iaurt-brânză dulce, pe care, în prima seară, îl găsisem indigest), ba chiar și cu apa sulfuroasă (cu prețurile nu m-am obișnuit niciodată, dar asta e altă poveste, pentru o altă postare) și am intrat într-un program cotidian, în care hoinăream, seară de seară, prin centrul istoric, până mă dobora oboseala… Am ajuns în Islanda, într-o perioadă în care îmi cam părea că plutesc în derivă. Terminasem studiile doar cu puțin timp în urmă și nu prea știam ce să fac cu viața de adult. Îmi lipsea o direcție. Nu era cel mai fericit moment al meu. Ziua petrecută pe Golden Circle fusese o diversiune binevenită, euforie totală, mai uitasem de greutăți… dar străzile liniștite ale Reykjavik-ului au fost locul unde mi-am regăsit echilibrul.

Grafitti psihedelic pe Laugavegur
Un grafitti vesel și psihedelic de pe Laugavegur, văzut în decursul lungilor plimbări nocturne prin Reykjavik

Nu, nu-i un oraș „impresionant”, în sensul în care am folosit cuvântul, când am vorbit de gheizere sau vulcani. Atât e de mic, încât s-a creat rapid o anume intimitate între noi. Ne-am împrietenit ușor. Mi-a dat ocazia să îl cunosc mai bine, spre deosebire de metropolele-gigant ale lumii (alde New York, Moscova sau Londra), pe care nu apuci niciodată să le vezi în întregime și, oricât ar dura vacanța, tot pleci de-acolo cu senzația că ai mai avea nevoie de încă o zi, ca să le înțelegi cum s-ar cuveni… Mă simțeam protejată, când hoinăream printre căsuțele colorate, până târziu în noapte, în cea mai sigură țară din câte există. De hartă, nu mai era nevoie și învățasem pe de rost centrul istoric (nu era greu): catedrala, portul, faleza – dar tot îmi făcea plăcere să le revăd pe toate, seară de seară: o bulă de spațiu-timp de mare bucurie, într-un univers care părea, pe atunci, destul de gri. Poate că am mai dat-o uneori în sentimentalisme, când am scris articolul, dar adevărul e că a rămas un loc tare drag pentru mine…

În continuarea acestei plimbări prin Reykjavik, vă propun, în articolul viitor, să continuăm să explorăm orașul, pentru a mai descoperi câteva locuri frumoase, pe care nu le-am inclus în articolul de față, apoi să aflăm mai multe despre istoria locului, cu ajutorul a două muzee de arheologie, și să facem cunoștință cu vikingii de ieri și cu cei de azi, urmașii lor, islandezii.




2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Alexandra spune:

    Ce curat este pe strazi!!!

    Apreciază

    1. Alexa C. spune:

      Da, este… nu-i niciun pic de praf, pe nicăieri.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s