Povestiri din Islanda, Episodul 1: primele impresii despre Reykjavík, peisajele stranii și minunate din Parcul Național Thingvellir și Althing (cel mai vechi Parlament din lume)
În Islanda, am ajuns din întâmplare. M-au trimis de la muncă, în delegație, în primăvara lui 2016, dar, inițial, altcineva ar fi trebuit să meargă, nu eu. Se cheamă că am avut noroc… Din clipa când am primit vestea, numai la gheizere am visat. M-am pregătit temeinic: m-am documentat despre obiectivele turistice, mi-am rezervat excursii pentru zilele libere și, ca nu cumva să îngheț în nordul extrem al Europei, valiza am umplut-o cu veste și pulovere de lână, tricotate de Tanti Lia, mătușa mea (un troller imens, de vreo 13 kg, căci, pe vremea aceea, aveam obiceiul cam prost să umblu cu bagaje multe).
De la București la Reykjavík
Drumul de la București la Reykjavík nu-i chiar o aruncătură de băț. Durează o zi întreagă să ajungi la destinație, timp în care te saturi și de zburat, și de statul cu ochii pe pereți, prin porturile de escală. Prima oprire a fost la Viena, unde am făcut slalom printre standuri cu sachertorte (faimoasa prăjitură vieneză cu ciocolată, din care, din păcate, nu am gustat atunci, ci abia peste 4 ani) și m-am luptat să nu mă fure somnul, pe cele mai confortabile canapele pe care m-am relaxat vreodată, într-un aeroport.
Încă o escală am avut la Copenhaga, într-un terminal care m-a impresionat: magazine de lux (din care, Victoria’s Secret mi-a rămas în amintire; în tot magazinul, respirai un aer dulceag, de la toate aromele parfumurilor lor, amestecate discret, laolaltă), o curte interioară cu pomișori la ghiveci (un spațiu verde neașteptat, dar binevenit) și multe, multe produse de patiserie daneză, cu scorțișoară (din astea, am mâncat și zău că nu mi-a părut rău; erau delicioase).
Au urmat 3 ore de zbor deasupra Atlanticului, cu compania Iceland Air. Când să decolăm, mi-au atras atenția luminile colorate, care jucau, proiectate deasupra capetelor noastre, pe spațiile de stocare pentru bagaje: un fel de auroră boreală artificială (un fenomen iconic, pentru destinația mea nordică). Simțeam puțină anxietate, puțin entuziasm… Oare ce mă aștepta în Islanda? Cum avea să fie, oare, acolo? Îmi părea un loc tare exotic… mitic, aproape. Tot ce citisem despre ea mă fascinase: vikingi, vulcani, gheizere, balene. În plus, mai călătorisem eu, dar niciodată atât de departe de casă. Se anunța o expediție pe cinste.
O dezamăgire: din ocean, nu am văzut nimic, din pricina norilor… Dar am aterizat odată cu apusul, și am zărit, luminate cu ultimele raze, Golful Faxaflói și un vulcan înzăpezit, pe țărm. Maiestuos peisaj! Magnificent desolation, cum a zis Buzz Aldrin, astronautul, când a pășit pe Lună.
La sol, la poalele muntelui, se lăsase deja întunericul, dar, pentru noi, în timpul coborârii (fiind la înălțime mai mare, în aer), Soarele nu dispăruse încă după orizont. Ce straniu! Era, în același timp, și noapte, și zi. Două apusuri, în paralel. Cât se poate de suprarealist…
Așa am ajuns la Reykjavík, prilej cu care am aflat că și islandezii au obiceiul să aplaude, când pilotul așază avionul pe pistă (mi-a explicat un domn de lângă mine, cam stânjenit de această practică, care îi părea un pic stupidă; însă eu una, de când am văzut că românii nu-s singurii care fac asta, nu am mai găsit ridicol obiceiul).
Primele impresii despre Islanda
O fi fost lung drumul, dar fără peripeții, care au început abia când am ajuns, obosită, la pensiune. Am dat să intru, era încuiată ușa. Am sunat la interfon, nimic. Pe stradă, nici picior de om, beznă totală. M-am cam îngrijorat. Am sunat la telefon și, după o vreme, a binevoit să răspundă cineva. A coborât un individ pe jumătate adormit, cu părul lung și creț, cam hipiot (după aspect) și, cel mai probabil, cam fumat. Vorbea alene, parcă în scârbă. Cum nu trebuia să stau decât o noapte acolo (urma să mă mut la o pensiune mai de soi, împreună cu o colegă care sosea, a doua zi, de la Cluj) și aveam, în zori, rezervată o excursie pe Golden Circle (Inelul de Aur, cel mai frumos circuit turistic de pe insulă), l-am întrebat unde aș fi putut să îmi las bagajele, până la prânz. S-a uitat, încurcat, la mine, de parcă aș fi zis vreun caraghioslâc nemaiauzit, apoi mi-a spus că nu știe, dar să le las în bucătărie, lângă frigider. Pentru că am insistat (nu mi se părea ok să rămână bagajele nepăzite), mi-a promis că avea să vină, de dimineață, să îi predau cheia și să îmi bage troller-ul într-o magazie încuiată cu lacăt. După care, s-a făcut nevăzut. Nu mi-a inspirat încredere și m-am îndoit profund că avea să vină la timp; ca atare, am rămas să mă întreb ce să fac cu bagajul, dacă nu apărea. Oare șoferul autocarului m-ar fi acceptat cu mastodontul de 13 kg? În caz contrar, aș fi pierdut excursia.
Am încercat să mănânc niște skyr (mâncarea națională, un produs lactat între iaurt și brânză de vaci); l-am găsit indigest și dubios, am aruncat jumătate. Am fost la duș; apa de la robinet (provenită din izvoarele termale islandeze) mirosea a sulf și era atât de dură, încât nu dizolva săpunul de pe corp. Nu am putut să o beau, deși, chipurile, era cea mai curată și mai epurată din Europa: m-a doborât același miros; de gust, nu mai vorbesc. Am ieșit la un non-stop, să cumpăr apă îmbuteliată, deși trecătorii cu care am intrat în vorbă au încercat, din răsputeri, să mă convingă să nu fac asta, pentru că le-ar părea rău „să fiu fraierită și să plătesc atât de mulți bani degeaba”. Am înțeles de ce, când am văzut prețurile: o sticlă mică, de 0.5L, era echivalentul a 10 RON, în coroane islandeze (pentru că da, Islanda este cea mai scumpă țară din lume). La întoarcere, m-am rătăcit, pe niște străzi pustii, nu mai găseam pensiunea. Singurul moment frumos a fost când am zărit, deasupra rândurilor de case, o săgeată oranj, îndreptată spre cer: turla luminată a catedralei Hallgrímskirkja, simbolul Reykjavík-ului.
de peisajul urban
Înapoi la pensiune, epuizată, am realizat ceva neliniștitor: cu cheia pe care mi-o dăduse omul (o cheie clasică, de metal, nu un card electronic), se deschideau și ușa de la camera mea, dar și cea de la intrarea în pensiune, ceea ce nu putea însemna decât că toate ușile din clădire aveau aceeași broască. Prin urmare, orice alt oaspete ar fi putut intra, nestingherit, peste mine în cameră. Nu era niciun paznic, în toată clădirea. În mod clar, nu dădusem peste cea mai grozavă pensiune din Univers. Îi invidiam serios pe turiștii cazați la hotelul luxuos de peste stradă, care, cu siguranță, aveau parte de alte condiții. De la geamul camerei mele, de la etaj, vedeam perfect tot ce se întâmpla acolo, la recepție (mă atrăgea magnetic design-ul modern și psihedelic, cu lustre mari, în stilul retro al anilor ’60).
Până la urmă, după ce m-am baricadat în cameră, cu un scaun și cu troller-ul rezemate în ușă, am adormit, cam iepurește, atentă la orice zgomot… Din păcate, prima mea impresie despre Islanda nu era stelară, deocamdată.
Cum a început excursia pe Golden Circle
La 7 dimineața, eram în picioare, stresată rău din cauza problemei cu bagajul. Aveam dreptate să mă tem: când s-a făcut ora la care trebuia să eliberez camera, nici urmă de individ. Am stat, am stat, la telefon nu răspundea nimeni, m-am enervat îngrozitor, apoi nu am avut de ales decât să azvârl cheia pe o masă și să cobor, târând troller-ul după mine, în fața pensiunii, ca să aștept autocarul. Mă simțeam penibil să merg cu așa un dinozaur de valiză, într-o excursie de o zi… În scurt timp, a apărut un microbuz mititel, care trebuia să mă ducă la autogara de unde începea turul propriu-zis. Șoferul s-a încruntat, când m-a văzut cu troller-ul. M-a întrebat unde merg și dacă nu cumva intenționam să ajung la aeroport, cu alt microbuz. I-am explicat ce pățisem și i s-a făcut milă, a dat din cap, oftând: „Bad, bad service here!” și m-a luat, cu bagaj cu tot. La autogară, alt moment penibil. Șoferul autocarului și ghidul s-au amuzat teribil de mine (nu cumva greșisem destinația?!)… și iar a trebuit să lămuresc toată povestea… dar m-au lăsat, totuși, să bag monstrul în portbagaj. Cu ocazia asta, m-am lecuit, pe veci, de prostul obicei cu bagajele atât de mari.
Am mai sunat o dată la pensiune, cu chef de răfuială. A răspuns șeful. Mi-a spus că îi pare rău, dar angajatul nu a putut să vină să preia cheia și să îmi ia în custodie bagajul, pentru că… nu se putuse trezi din somn. Grozav. Am urlat la el, ca să mă răcoresc, și apoi mi-am îndreptat atenția spre excursie.
Și bine am făcut, pentru că drumul era tare frumos. Aerul dimineții, rece și limpede, făcea ca munții vulcanici din zare să pară incredibil de aproape. Am trecut pe lângă niște pietroaie, lăsate dubios în mijlocul autostrăzii. Ghidul ne-a spus că islandezii sunt convinși că elfii există și că locuiesc înăuntrul stâncilor. Ei poartă numele de huldufólk (oameni ascunși) și sunt niște făpturi mitologice care seamănă cu noi, dar sunt invizibile, pentru ochii noștri. Ca să nu-i supere, cei ce construiesc drumuri nu le tulbură locuințele, ci le înglobează în structura șoselelor, chiar deviindu-le traseul, dacă e nevoie.
Thingvellir: Dorsala Medio-Atlantică
Thingvellir (Falia Almannagjá)
Thingvellir, prima oprire de pe traseul Golden Circle, are o dublă semnificație: monument al naturii și sit istoric. Pe acolo, trece Dorsala Medio-Atlantică, riftul care separă placa tectonică europeană de cea americană și cel mai lung lanț muntos de pe Pământ (numai că nu-l putem vedea, e scufundat în întregime sub Oceanul Atlantic). Cele două plăci se depărtează încet, încet, una de alta (în medie, cu 2.5 cm pe an) și, în urma acestei mișcări, se formează fisuri în sol, din miezul cărora iese la suprafață magma, se răcește și devine scoarță terestră nouă: un proces început cu 200 milioane de ani în urmă, odată cu dezmembrarea supercontinentului Pangeea, care, în Jurasic, reunea întreagă masă continentală de pe Terra.
În mod normal, toată această poveste are loc pe fundul oceanului, dar, cum Islanda s-a ridicat din ape tocmai pe traseul riftului, avem ocazia unică de a observa fenomenul, pe uscat.
Din punct de vedere geologic, Reykjavík și zona limitrofă se află în America, iar restul Islandei, în Europa. Traseul Dorsalei Medio-Atlantice e adevărata linie de demarcație între continente. Dar, bineînțeles, cultural și politic vorbind, Islanda aparține, în întregime, spațiului european.
și o parte din valea riftului, în dreapta
În autocar, pe măsură ce ne apropiam de Thingvellir, ghidul ne-a povestit tot ce ar fi trebuit să știm despre destinație și, odată ajunși acolo, ne-a dat liber să explorăm, fiecare pe cont propriu, timp de 45 minute, înarmați cu toate cunoștințele necesare (un sistem deștept, care mi-a plăcut, pentru că mi-a permis să mă concentrez pe experiență, fără ca lucrurile văzute să intre în competiție cu diverse informații auzite simultan).
Ortografia islandeză corectă a numelui este Þingvellir, pronunțat [Thingvedlir]. Litera Þ (thorn) se citește precum „th” din engleză (în cuvinte precum „think”) și este una din cele 10 litere íslenskur, adică specifice alfabetului folosit în Islanda. Originea ei este runică, există încă de pe vremea vikingilor.
Ce înseamnă acest nume? Se traduce prin: „Câmpiile Parlamentului”, pentru că aici se întrunea Althing, adunarea legiuitoare a vikingilor din Islanda (despre care va fi vorba, ceva mai târziu, în articolul de față).
Falia Almannagjá, limita plăcii tectonice nord-americane
Am luat-o de-a lungul Faliei Almannagjá (care e, de fapt, marginea de vest a plăcii tectonice nord-americane), printr-un defileu îngust, cu stânci vulcanice întunecate, tăiate în colțuri și unghiuri ascuțite, niște forme cum nu am mai văzut nicăieri. Fisurile și crevasele dintre ele coborau adânc în pământ și, din ele, venea un miros straniu, ca de praf de pușcă. Părea înghețat totul, la suprafață, dar știai că, dedesubt, mocnea lava. Parcă ai fi fost pe altă lume, totul era straniu și maiestuos în jur. Magnificent desolation, again. Te simțeai strivit de puterea naturii.
Mă intrigau formațiunile aproximativ hexagonale din bazalt, cu aer de coloane coșcovite. Aceasta e forma pe care bazaltul, o rocă vulcanică, are, în mod natural, tendința să o ia, când se răcește și se întărește („arhitectură columnară” ar fi termenul științific). Cu cât lava se răcește mai rapid, cu atât aceste coloane sunt mai subțiri și mai înguste. Aici, la Thingvellir, probabil că s-a răcit destul de lent… Ciudat peisaj! Nemaivăzut. Nu îmi mai recunoșteam planeta. Zici că ajunsesem pe Lună. După ce am văzut Thingvellir, m-am convins că Islanda e, fără îndoială, cel mai extraterestru loc de pe Terra.
Multă lume crede că, mergând de-a lungul Faliei Almannagjá, se plimbă exact în spațiul dintre plăcile tectonice și că peretele bazaltic din stânga defileului e în America, iar cel din dreapta, în Europa; chiar și pe unele site-uri, apar astfel de informații înșelătoare. Dar, în realitate, nu e chiar așa. Tot ce am descris și ce ați văzut în pozele de până acum sunt doar contururile marginii vestice a plăcii tectonice nord-americane, zdrențuite de cutremurele care au dus la separarea ei de cea europeană.
Și, atunci, unde e placa europeană? La 5 km distanță, dincolo de Valea Thingvellir, mărginită de o falie similară cu Almannagjá, care poartă numele de Hrafnagjá. Odată, de mult, această vale nu exista și cele două plăci erau lipite una de alta. Dar, în timp, forțele tectonice au început să tragă de ele, în direcții diferite; la un moment dat, tensiunea acumulată în scoarța terestră, în urma acestui proces, s-a descărcat printr-un seism major, care a desprins plăcile și a fracturat relieful, creând cele două falii majore (și multe alte fisuri mai mici). Spațiul apărut între ele a fost umplut cu lava produsă de vulcanii din zonă, care a format un nou strat de scoarță: o vale de rift (sau graben). Limita plăcii tectonice europene poate fi văzută în poza de mai jos (relieful mai ridicat, din spatele văii riftului):
plăcii tectonice europene, pe fundal
După ce m-am strecurat prin defileu, valea părea amețitor de largă… cât vedeai cu ochii, cu iarbă aspră, bătută de vânt, și un lac imens, Thingvallavatn, care strălucea minunat, în lumina dimineții; o priveliște tare frumoasă. Deasupra, se deschisese un ochi de cer senin, așa că lacul părea surprinzător de bleu, prea colorat, în raport cu restul peisajului cam mohorât.
Pe mal, se vedea clar pe unde cursese lava și cum se solidificase, treptat. Un val înțepenit printr-o magie dubioasă. M-am oprit câteva clipe, ca să mă uit mai bine. Arăta exact ca în fotografiile cu erupții vulcanice: practic, torentul de lavă se oprise (pentru că devenise prea rece și vâscos), în timp ce se prelingea spre vale, înainte să reușească să ajungă jos.
Un șir de munți vulcanici scunzi, cu spinări molcome, înconjura valea, până departe, în zare… Vulcanismul e la ordinea zilei, aici (evident, tot o urmare a forțelor tectonice colosale ale Dorsalei Medio-Atlantice). Islanda îi datorează însăși existența: activitatea vulcanică foarte intensă din această parte a riftului a dus la expulzarea unui surplus de magmă, care, răcindu-se, a format insula, acum 70 milioane de ani.
Până în secolul IX d.Hr., Islanda a fost atât de izolată, încât niciun om nu a pus piciorul pe ea (până când a fost descoperită și colonizată de vikingii veniți din Norvegia). Ce gând straniu! Sute de mii de ani, fără ca un ochi omenesc să fi fost martor la ce s-a întâmplat pe acest pământ. Și nu doar oameni, dar nici alte mamifere nu erau, ci doar păsări, care sosiseră în zbor, în ere geologice trecute.
ALthing, PRIMUL PARLAMENT din istoria lumii
Falia Almannagjá este și locul unde a funcționat Althing, primul parlament al lumii, încă din secolul al X-lea. În fiecare an, toate comunitățile de vikingi islandezi trimiteau aici reprezentanți care să ia hotărâri, cu privire la problemele țării. Legile erau proclamate și adoptate la Lögberg, Stânca Legii. Ce se bănuiește că a mai rămas din ea era marcat cu un steag al Islandei.
Alături, se puteau desluși, cu chiu, cu vai, urmele unui adăpost uman, dar orice alte ruine au fost distruse de timp și de condițiile meteo neiertătoare. Chiar și așa, Thingvellir este un loc sacru pentru islandezi, prilej de mândrie națională.
De menționat că Althing-ul funcționează și astăzi, este Parlamentul Islandei actuale, ceea ce îl face cel mai vechi for legiuitor funcțional din lume. A fost mutat la Reykjavík, în 1845, dar s-a mai întors, o dată, la Thingvellir, în 1944, în sesiune extraordinară, pentru a proclama înființarea republicii islandeze moderne.
Ghidul ne-a povestit că nimeni nu știe de ce vikingii care au colonizat Islanda au ales tocmai acest loc pentru Althing, pentru că nu e deloc central (ba chiar excentric, de-a dreptul), dar părerea lui era că și ei au fost impresionați de măreția peisajului și, din acest motiv, se poate să-l fi considerat drept un tărâm sfânt, bineplăcut zeilor (deci potrivit și pentru instituția lor cea mai de seamă).
Ne-a mai povestit și despre cum a fost adoptat creștinismul în Islanda, printr-un decret al Althing-ului, în anul 999 d.Hr., la presiunile (nu foarte subtile) ale regelui norvegian Ólafur Tryggvason (care amenințase că avea să-i omoare pe toți islandezii, dacă nu se creștinau). Era cât pe ce să se ajungă la ditamai bătălia, pe câmpia de la Thingvellir, între păgâni și cei care se convertiseră. Dar căpeteniile locale (goðar) s-au gândit bine și, ca să evite vărsarea de sânge, au ajuns la următoarea soluție: creștinismul să fie declarat religie oficială și să fie practicat în mod public, dar să fie permisă și venerarea, în privat, a vechilor zei, de cei care doreau acest lucru.
Mai multe despre cum funcționa Althing-ul, puteți citi în episodul al patrulea din aventura noastră în Islanda.
Mi-a părut rău, când s-au terminat cele 45 minute și a trebuit să mă întorc la autocar. Mă simțeam deja foarte încântată de excursie – și eram abia la prima oprire de pe traseu…
În episodul următor, voi povesti și despre celelalte opriri de pe Golden Circle: cascada „de aur” Gullfoss, Zona Geotermală Geysir (adică tărâmul gheizerelor), catedrala episcopală Skálholt și o fermă de cai islandezi, unde mi-am făcut și un prieten din neamul pisicesc.
Călătorii pe Glob 