Povestiri din Islanda, Episodul 2: Cascada Gullfoss, Zona Geotermală Geysir, catedrala Skálholt și alte peisaje vulcanice
Să depănăm, în continuare, povestea despre traseul turistic nr. 1 al Islandei, Golden Circle (despre primul obiectiv al expediției, Thingvellir/Dorsala Medio-Atlantică, am scris în postarea anterioară).
Cascada Gullfoss
După ce am părăsit Valea Thingvellir, ghidul, un ditamai vikingul bonom si rotofei, ne-a anunțat ceremonios că tocmai trecusem, pe nesimțite, pe alt continent, din America în Europa (după cum am povestit, în episodul anterior, Thingvellir se situează de-a lungul riftului care separă placa tectonică americană de cea europeană).
Peisajul s-a schimbat, aproape imediat, dar, probabil, nu din cauză că ne aflam pe altă placă tectonică, ci pentru ca părăsisem tundra arctică prin care călătorisem până atunci și intrasem într-o zonă muntoasă. Am luat-o pe serpentine, printre versanți scunzi, împăduriți (pe alocuri), dar nu foarte verzi. Vegetația nu își revenise încă, după ce fusese bumbăcită de frigul polar de peste iarnă (eram abia în aprilie) și totul părea uscat, îngălbenit, cam ca iarba prăpădită care se străduiește să crească, la 2000 m altitudine, pe platoul Bucegilor… Pe alocuri, printre copaci, se zăreau coloane de fum lăptos, înălțându-se direct din pământ. Erau fumarole, crăpături în scoarța terestră din care emană aburi și gaze naturale, în urma (ați ghicit!) activității vulcanice. Aveau un aer straniu, neliniștitor, ușor apocaliptic…
În Islanda, nu poți uita, prea multă vreme, de specificul geologic al zonei; mereu se găsește câte un fenomen natural care să îți aducă aminte de vulcanism: gheizere, falii tectonice, câte un cutremur, câte o erupție (nu trecuse mult timp de la cea din 2010, care ucisese traficul aerian în toată Europa) și orice munte pe care îl vezi este, neîndoielnic, unul vulcanic.
Următorul popas avea să fie la Gullfoss, al cărei nume se citește [Gudlfoss] și se traduce drept „Cascada de Aur”. Dacă vi se pare că sună similar cu „golden falls”, nu-i o iluzie. Islandeza este o limbă arhaică, din care se trag toate limbile germanice moderne, inclusiv engleza, neerlandeza, suedeza etc. A rămas relativ neschimbată, din Evul Mediu timpuriu și până acum, datorită izolării extreme a insulei și a lipsei de contact cu alte culturi. Lingviștii o studiază astăzi, pentru a înțelege evoluția întregii familii de limbi germanice. Din islandeză, singurele cuvinte pe care le-am reținut, până în ziua de azi, sunt: „takk fyrir” (mulțumesc) și „svangur” (foame).
În drum spre Gullfoss, ghidul ne-a povestit cum a fost salvată cascada de la distrugere. De-a lungul secolelor, s-a aflat în proprietatea unei familii de țărani locali, dar, la începutul secolului XX, a fost cumpărată de un trust de electricitate, pentru a fi convertită în lac de acumulare cu centrală hidroelectrică. Evident, dacă proiectul ar fi fost dus la capăt, nu ar mai fi rămas nimic din cascadă. Însă fiica celui care o vânduse, Sigríður Tómasdóttir, nu a putut să accepte o astfel de soartă pentru locul pe care, încă de mică, îl îndrăgea nespus și a început o luptă aprigă în justiție, pentru a-l scoate din mâinile industriașilor. Așa a ajuns să meargă, de mai multe ori, pe jos, până la Reykjavík, la tribunal (vreo 23 ore și 1/2, ne informează Google Maps). În disperare de cauză, a amenințat că se va arunca în cascadă, dacă nu va reuși să o salveze. În cele din urmă, a pierdut procesul, dar opinia publică a fost atât de mișcată de strădaniile ei, încât statul a intervenit și a achizitionat Gullfoss, transformând-o în rezervație naturală, astfel ca niciun pericol să nu o mai amenințe vreodată. Emoționantă poveste. Emoționant și gândul că un singur om, nu prea bogat și nici prea educat, a reușit să schimbe o soartă ce părea deja pecetluită…
Înainte de a ne lăsa să explorăm pe cont propriu, ne-a mai arătat ghidul și un ghețar îndepărtat. Era vorba de Langjökull, a doua calotă glaciară, ca mărime, din Islanda (după mult mai faimosul Vatnajökull, din sud-estul țării). Topindu-se, treptat, ghețarul alimentează cu apă lacul glaciar Hvítárvatn, din care izvorăște râul Hvítá, pe al cărui curs se găsește Gullfoss. Ne uitam, deci, la sursa apei care se revărsa în cascadă.
Nu mai văzusem alt ghețar, până atunci (decât piticania din Peștera Scărișoara) și, chiar de la distanță, arăta impresionant, o masă de alb care zdrobea munții. Impresionant era și faptul că mă uitam la un vestigiu al preistoriei: o rămășiță încă intactă a ultimei glaciațiuni, de acum 11.700 ani.
Am avut liber să explorăm, timp de vreo 45 minute, dar nu înainte ca ghidul să ne facă un instructaj foarte strict: dacă aveam cumva să zărim, pe undeva, vreun semn că trecerea ar fi interzisă (afișat de autorități, în caz de condiții meteo neprielnice), să-l respectăm cu sfințenie, pentru siguranta si viața noastră!
Am ajuns la cascadă și, bineînțeles, acolo era ditamai semnul de „Interzis!”, pe care nimeni nu îl băga în seamă. Plouase, de curând, stâncile erau umede și exista riscul de a aluneca pe ele, drept în cascadă (32 m, ceva nu tocmai distractiv), dar toată lumea sărea, într-o veselie, peste baricada improvizată. Ce-i drept, priveliștea era atât de frumoasă, încât te vrăjea cu totul și uitai cu ușurință de pericole…
Numele de Gullfoss vine de la faptul că aburul care se ridică din ea arată, adesea, ca o perdea de aur. Se zice că, uneori, dacă nimerești lumina potrivită, se întrevăd în apă toate culorile curcubeului, ca într-o prismă.
Eu una n-am zărit nici perdea aurie, nici irizări rainbow, dar mi-a plăcut mult Gullfoss. Chiar și in culori mai banale, tot arăta maiestuos. Erau, practic, trei cascade într-una, apa se prăvălea pe trei niveluri, cu o forță incredibilă (și un huruit pe potrivă). Malurile erau încă înghețate, iar apa trebuie să fi fost foarte rece și ea, judecând după aerul glaciar pe care îl răspândea.
Hvítá venea, învolburat, dinspre ghețar, și cursul i se întortochea și răsucea, brusc, lăsând apa să se prăbușească în hău, pe cele trei niveluri… după care, își continua drumul, șerpuind printr-un defileu cu pereți abrupți și negricioși, foarte înalți (ajungând până la 70 m). Numele înseamnă „Râul Alb”, dar părea, mai degrabă, de un turcoaz translucid, prea delicat, parcă, pentru forța brută a cascadei. Un perete gros de abur se ridica din adânc, în dreptul celui de-al treilea nivel. Poate că, dacă ar fi fost o zi însorită, aș fi zărit și faimosul efect auriu, dar am vizitat Gullfoss, într-o primăvară cam înnorată.
Zona Geotermală Geysir
Dupa cascadă, ne-am regrupat, în autocar, și am pornit spre următoarea oprire de pe Golden Circle: Zona Geotermală Geysir, adică faimoasele gheizere islandeze din Valea Haukadalur. Mulți localnici sunt de părere că gheizerele astea ar fi overrated și mult mai banale decat Thingvellir si Gullfoss, așa că nu am plecat la drum cu așteptări foarte mari (deși, cum ziceam în postarea anterioară, eram tare curioasă, încă de dinainte de călătorie).
cu autocarul nostru, pe fundal
De la distanță, păreau niste bălți amărâte, de-a lungul unui povârniș noroios (coasta dealului Laugarfjall, un mic dom vulcanic). Ghidul ne-a dat liber să explorăm, fiecare în legea lui, tot timp de 45 minute, dar ne-a avertizat să avem grijă să nu ne depărtăm de potecile și traseele marcate, pentru că exista riscul ca solul să nu fie stabil, să se prăbușească sub noi, să cădem într-un izvor fierbinte și să ne opărim… Nu-i de glumă cu Islanda! O fi ea ea mai sigură țară din lume (în ce privește infracționalitatea), dar are o natură teribilă, pe care nu prea e bine să o iei în zeflemea.
De aproape, lucrurile deveneau mult mai interesante: un peisaj straniu, parcă de pe altă planetă (englezii i-ar spune otherworldly); în jur, numai pustiu, cât vedeai cu ochii, de te simțeai la margine de galaxie. Mi-am dat seama rapid că nu mai văzusem vreodată nimic care să semene cu gheizerele (izvoare hidrotermale, pe numele lor oficial) – și pe bună dreptate, pentru că există foarte puține, în lume; cred că cele islandeze sunt singurele din Europa. E greu să descrii un lucru pentru care nu poți găsi termen de comparație. Aveam senzația că mă uitam la niște cratere lunare, în care clocotea de zor o apă de 80-100 grade Celsius (o imagine paradoxală, pentru că, se știe, pe Lună nu există strop de H20).
Apa acestor izvoare este încălzită de apropierea de magmă, un alt indiciu care să ne aducă aminte de vulcanism (nu că ar fi fost ușor de uitat acest aspect). Majoritatea dormitează, în liniște. Nu erup, decât dacă se întâmplă ca vreun cutremur să le trezească. Erupția (numită, de fapt, explozie geotermală) are loc în urma unor complicate procese fizice, legate de temperatura apei și de presiunea hidraulică a rețelei de conducte naturale din interiorul izvoarelor. În timp, aceste conducte se înfundă, din cauza reziduurilor minerale, iar gheizerul nu mai are cum să erupă, rămânând un pașnic ochi de apă fierbinte.
Urcând pe munte, am dat nas în nas cu Litli Geysir. Mic, dar vânjos, bolborosea și nu se dădea bătut, chiar dacă mai mult de câțiva centimetri nu izbutea să erupă. Era adorabil, un pui de gheizer. Pe vremuri, arunca în aer un jet de 6-9 m; acum, cât pe ce să calc în el: nici nu-l văzusem, atât era de mititel… dar rămăsese, totuși, unul din cele două gheizere active din această zonă geotermală.
Al doilea este Strokkur, care erupe o dată la 5-10 minute, cu un jet de apă înalt de 30 m. Este și cel mai popular, în jurul lui se strâng mulțimi de turiști, care așteaptă, cu camera în mână, explozia hidrotermală. Nu aveam destul timp ca să fac și eu la fel, așa că am preferat să asist la o erupție, fără aparat foto, ca să pot fi întru totul atentă la fenomen. Am așteptat câteva minute bune, electrizată de sentimentul de anticipare al tuturor celor din jur, după care suprafața apei a început să fiarbă, s-a bombat, ca un balon, și a tâșnit în sus, în uralele mulțimii. Jerba s-a spart deasupra capetelor noastre și s-a prăvălit înapoi în izvor, molcom de-acum, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Numai coloana de abur care fumega, la suprafața lui, mai trăda urmele erupției. Uau! S-a desfășurat totul așa de repede, abia de am reușit să înțeleg ceva. Mă repet, dacă mai zic încă o dată că a fost „impresionant”, dar cam ăsta e cuvântul-cheie pentru experiența mea islandeză. Deloc overrated gheizerele astea, pe cuvântul meu!
Blesi (izvorul nordic) 
Blesi (izvorul sudic)
Mai sus de Strokkur, se află Blesi, un izvor hidrotermal care nu erupe niciodată, dar care e renumit pentru culoarea lui, un albastru diafan, suprarealist. Culoarea e poetică, originea, mai puțin: se datorează prezenței unor bacterii hipertermofile, care rezistă la temperaturi ridicate. Blesi e format din două ochiuri de apă conectate, care au nuanțe diferite de albastru și temperaturi diferite (cel nordic are 40 grade, iar cel sudic, 80-100 grade). Pe vremuri, localnicii își încălzeau mâncarea, în bain-marie, în apa izvorului nordic… În timp ce îl contemplam, un val de abur cu miros de sulf s-a ridicat din el și vântul l-a împins spre mine. În câteva clipe, până am apucat să mă feresc, mi-a împroșcat geaca cu pete albe, care s-au dovedit apoi foarte greu de scos. Nu-i de mirare, la câtă concentrație de minerale se găsește în apa de aici (în orice stare de agregare), că până și gheizerele se înfundă…
Și iată-mă ajunsă și la Marele Geysir, cel care a dat numele tuturor gheizerelor din lume. Din păcate, el nu mai erupe decât foarte, foarte rar. E cam bătrânel, are vreo 10.000 ani. În vremea lui de glorie, arunca în aer un jet de 70 m. Cred că trebuie să fi fost măreț. Și așa, dormitând, respira un aer imperial. Era, cu adevărat, Mare. Un crater gigant. Aburii care pluteau nervos deasupra lui te avertizau că nu-i de joacă cu uriașul adormit: ar putea reveni oricând la viață, dar e imposibil de prezis. Cutremurele îl pot reactiva, cum s-a mai întâmplat, de câteva ori. Erupția poate fi indusă și artificial, turnând detergent în izvor, dar nu e prea recomandabil, din punct de vedere ecologic.
Întorcându-mă spre autocar, am zis să mai fac o ultimă fotografie cu zona geotermală, când Strokkur a erupt, deodată, chiar în dreptul obiectivului. De uimire, am mișcat mâna și a intrat și unghia mea în cadru. E singura poză pe care o am cu un gheizer în erupție (am prins exact finalul exploziei), așa că o consider un fel de selfie. Măcar e o dovadă că am fost acolo, nu?
Catedrala Skálholt
Ne-am îndreptat către ultimul obiectiv de pe traseu: catedrala episcopală Skálholt, care a fost, de-a lungul istoriei, centrul vieții religioase de pe insulă. Clădirea actuală era de pe la 1700, dar catedrala a existat, sub o formă sau alta, încă din Evul Mediu timpuriu.
Se înălța pe un mic deal, în miezul unei pustietăți, la care nu mă așteptasem (crezusem că era situată în centrul vreunei așezări). Părea singură, doar cu istoria proprie (la subsol, se puteau vizita niște vestigii medievale). O înconjura un peisaj de tundră arctică, cu iarbă aspră și uscată, bătută de vânt.
Arhitectura avea o simplitate elegantă. Era dominată, și în exterior, și înăuntru, de alb, pe care îl spărgeau doar vitraliile policrome și fresca modernistă, ușor psihedelică, din dreptul altarului.
Sigur, părea o oază de liniște și reculegere, dar aici s-au petrecut drame sângeroase: de exemplu, în secolul XVI, execuția ultimului episcop catolic, Jón Arason, de către trupele luterane cu care se luptase. A fost un personaj interesant, preot și poet, devotat trup și suflet catolicismului (pentru care și-a dat viața), dar fără să se omoare prea tare cu obligația de a fi celibatar (a avut 9 copii nelegitimi). Ghinionul lui a fost că a trăit fix în perioada în care coroana daneză, sub a cărei stăpânire se afla Islanda, încerca să impună luteranismul ca religie oficială. Jón s-a opus din răsputeri ascensiunii protestantismului, dar a fost prins și executat; după el, nu a mai existat un episcop catolic, în Islanda, timp de 400 ani.
Caii islandezi și câmpurile de lavă
Excursia s-a încheiat cu popasul obligatoriu la un artizanat local, din cadrul unei ferme de cai islandezi. Nu m-au interesat suvenirurile, așa că am preferat să fac cunoștință cu caii, o rasă tipic islandeză de animale prietenoase și vânjoase, deprinse cu greul și cu frigul, de talie mică și cu o blană foarte groasă. Nu trebuie confundați cu niște ponei, deși seamănă destul de mult cu aceștia (sunt, totuși, ceva mai mari).
Strămoșii acestor căluți au fost aduși de vikingi, din Norvegia, și, încă din sec. X, Althing-ul (Parlamentul islandez) a interzis importul altor rase de cai. Interdicția e în vigoare și astăzi. Astfel, rasa a rămas pură, de o mie de ani încoace.
Mi-am făcut și un prieten din neamul pisicesc, pripășit și el la fermă. Avea blana incredibil de deasă și de groasă, o haină de iarnă perfectă, pentru climatul de acolo. Era foarte blând și afectuos și mi-a mai alinat puțin dorul de micul meu tovarăș felin de acasă.
Am revenit, în scurt timp, în America, după cum ne-a înștiințat ghidul, și am luat-o înapoi spre Reykjavík, dar, pe drum, ne mai aștepta o priveliște unică: câmpurile de lavă. Un pustiu negru, întins până în zare, fără pic de vegetație… Era, de fapt, lava de la o erupție veche, care se răcise și se întărise, în timp ce curgea spre mare. Pe alocuri, forma torentului de lavă era recognoscibilă, puteai vedea cum se închegase treptat, din mers. Dacă, până acum, peisajele păreau vag selenare, aici chiar aveai senzația că ajunsesei direct pe Lună. A fost momentul când asocierea dintre Islanda și satelitul nostru s-a cristalizat, în mintea mea.
Însă, abia peste vreo 6 luni, am aflat că geologia insulei este atât de similară cu cea a Lunii, încât astronauții americani din misiunile spațiale Apollo au făcut stagii de pregătire în Islanda, în vederea aselenizării… Până la urmă, nu a fost doar poezie în comparația mea cu Luna, ci și un sâmbure de adevăr.
Am ajuns în Reykjavík, sub un cer mohorât, după o excursie care îmi dorisem să nu se mai termine, atât de frumoasă îmi păruse. Dar partea bună a fost că autocarul m-a lăsat în dreptul noului hotel și am putut să scap cât mai repede de enervantul meu troller mamut (dar nu înainte de a mă opinti să îl dau jos din cală, sub aceleași priviri amuzate ale ghidului și ale șoferului).
În următoarele câteva postări, vă propun să explorăm împreună Reykjavík-ul și împrejurimile lui.
Călătorii pe Glob 