Povestiri din Islanda, Episodul 6: Norðurljos, luminile Nordului

Mă plimbam, duminică seara, prin centrul istoric din Reykjavík (pe jumătate adormită, căci siesta de după croaziera de whale watching încă își spunea cuvântul), când am observat că mai toate agențiile turistice își puseseră în geam afișe care ne dădeau de veste cum că, în acea seară, condițiile meteo erau perfecte pentru excursiile de observare a aurorei boreale.

Ce este aurora boreală (sau polară), în caz că vă întrebați? Un nume poetic, pentru un fenomen fizic destul de complex: un spectacol incredibil de lumini și culori, apărut în urma ionizării particulelor atmosferice, ionizare provocată de întâlnirea dintre vântul solar (un flux continuu, dar nu de aer, ci de plasmă fierbinte, radiat de steaua noastră) și magnetosfera terestră (adică acea zonă din spațiul cosmic aflată sub influența câmpului magnetic al Pământului). În emisfera nordică, aurora se numește „boreală”, iar, în cea sudică, poartă numele de „auroră australă”.

Acestui fenomen, islandezii îi zic Norðurljos, ceea ce se traduce prin „Luminile Nordului”, iar vikingii, strămoșii lor, credeau că văd, reflectate pe cer, scântei de pe scuturile Valkyriilor, zeițele războinice care duceau în Valhalla (paradisul nordic) sufletele vitejilor căzuți în luptă.

Pentru a observa aurora boreală, există trei condiții: (1) să te afli la o latitudine nordică, în ovalul auroral din jurul polului magnetic, care se află foarte aproape, la 500 km, de Polul Nord geografic (din fericire, Islanda se încadrează), (2) să fie cer senin și (3) să fie întuneric – ceea ce înseamnă că aprilie (luna când am călătorit noi) este ultima ocazie de a vedea aici aurora, pentru că, apoi, nu va mai fi noapte adevărată, ci doar un amurg mai mult sau mai puțin întunecos. Dar mai înseamnă și că luminile artificiale ale zonei metropolitane Reykjavík sunt prea puternice ca să mai poți desluși ceva, cu ochiul liber. În orașe, cum zic astronomii, este un „cer prost”. Excursiile rezolvă isteț problema, ducându-i pe turiști la Thingvellir sau în alte locuri pustii, în mijlocul naturii. Mi-aș fi dorit mult să văd aurora, dar îmi cam depășisem bugetul pentru activități turistice. Nu știam ce să fac.

O surpriză cosmică, la ceas de seară

Tot gândindu-mă la lucrurile astea, am ajuns la Sala de Concerte Harpa și m-am oprit să privesc oceanul. Înspre apus, se zărea încă lumina albastră a amurgului, doar o muchie în colțul ochiului stâng; în rest, în față, spre nord și est, se lăsase bine întunericul…

Și, atunci, parcă am văzut ceva, deasupra mării: o dâră de un verde rece, ca de acuarelă. Era cam diluată și n-am fost sigură. Mi se părea? Ce mai era și asta? Wishful thinking sau halucinație, de la oboseală și suprasolicitare emoțională?! Dar apoi am auzit, din spate, un grup de oameni, făcând: „Wow, wow!”… Au venit și ei, în fugă, pe țărm, arătând cu degetul spre cer, unii s-au apucat să fotografieze și așa mi-am dat seama că nu aveam de-a face cu un început de psihoză, ci chiar, pe bune, cu aurora boreală… În câteva minute, petele de culoare au devenit mai intense și s-au întins pe cer, dar numai departe, peste ocean, unde nu găseai strop de lumină ambiantă. Dar cum de era posibil să le văd, din oraș? M-am uitat în jur și, abia atunci, mi-am dat seama că mai bine de jumătate din drumul până la Laugarnes se afla în beznă totală. Avusesem noroc chior: se defectase sistemul de iluminat stradal!

Spectacol auroral, pe țărmul Atlanticului, lângă Harpa

Nefiind obscuritate totală, cerul nu arăta chiar ca în cărțile poștale. Dar tot îmi părea nespus de frumos, un amalgam de jerbe fluorescente, în nuanțe de verde înghețat (o culoare pe care nu am văzut-o niciodată, în natură). Vibrau, șerpuiau, se prelingeau magnetic, desenau, câteodată, creste de munți imaginari, deasupra orizontului… se schimbau, din clipă în clipă imaginile, mai repede decât un caleidoscop. Păreau rafale de crivăț, materializate (ceea ce și erau, de fapt: adieri de vânt solar). E greu de descris cu vorbe pământești un fenomen atât de străin, extraterestru (la modul propriu).

Din păcate, nici telefonul meu nu se descurca să fotografieze ceva. Nu era vina lui: fără un aparat profesionist, aurora boreală nu poate fi prinsă în poză, pentru că, oricât de spectaculoasă ar părea, pentru un ochi uman, gradul ei de luminozitate e destul de scăzut. Chiar și cu un dispozitiv mai de soi decât al meu, tot ar fi fost necesare setări speciale și o expunere îndelungată, pentru a ieși ceva decent. Lângă mine, un american simpatic își instalase, pe un trepied, un monstru de cameră foto, care numai de amatori nu era. Cu o bucurie de copil (și cu ușurința de a socializa, caracteristică nației lui), s-a întors spre mine, zâmbind cu toată gura, și m-a întrebat dacă nu mi se părea minunat ce vedeam. Mi-a povestit că urma să viziteze, peste câteva zile, Fjordurile de Vest, ca să fotografieze aurora polară; nu se aștepta să se întâmple în Reykjavík. Era, pentru el, o avanpremieră entuziasmantă.

L-am invidiat pentru pozele pe care vedeam că le făcea, în timp ce eu nu izbuteam să prind decât bezna în cadru. Dar, 4 ani mai târziu, jucându-mă, într-o aplicație de editare foto, cu negricioasele imagini islandeze, am avut surpriza să văd ieșind la iveală un strop din verdele ireal care mă vrăjise:

Am stat să mă uit pe cer… până am degerat, nemișcată, în frig. Ca să mă încălzesc, am intrat repede în foaierul de la Harpa (unde urma să înceapă un spectacol de operă). M-am ghemuit pe un taburet, într-un colț, și nu îmi venea să mai dau jos de pe mine nici geaca de iarnă, nici puloverul de lână și nici căciula, chit că eram înăuntru: o dârdâială de toată frumusețea. De afară, a intrat și a trecut pe lângă mine, cu pas sprințar, o tânără blondă, doar în … jachetă de blugi, fustă mini și balerini! Nu îmi venea să cred! Oamenii de aici chiar că aveau alt termostat interior… M-am întors pe țărm, după ce mi-am mai revenit. Eram fascinată. Mă bucura fiece mică sclipire colorată pe care mi se părea că o văd.

A doua zi, i-am povestit colegei mele, Daria, și, seara, ne-am dus împreună să admirăm aurora. Dar ce să vezi? Doar niște arcuri verzui, la orizont, aproape pierdute în beznă, de nici nu puteai fi sigur că erau acolo. Anemice. Nimic impresionant… Explicația era că aurora polară nu-i la fel de intensă, în fiecare zi. Depinde în mod direct de activitatea solară și, probabil, în acea noapte, astrul nostru fusese mai leneș. Nu știam cum să îi mai explic Dariei că nu asta văzusem eu, cu o seară înainte, și nu pentru atâta tot mă entuziasmasem, în așa hal. Mi-era și jenă că o scosesem din casă, cu promisiuni mărețe, pentru nimic. A fost ideea ei să mergem, în noaptea următoare, în locul pustiu de la ieșirea din oraș, de unde culesesem rocile vulcanice, într-una din primele zile. Acolo ar fi trebuit să avem condiții mult mai bune (aka întuneric total) pentru a observa fenomenul. Niciuna din noi nu mai știa cum se chema, dar, puțin mai târziu, plimbându-ne prin Portul Vechi, am văzut un iaht care îi purta numele și așa ni l-am amintit: Laugarnes.

Aurora boreală la Laugarnes

Așa se face că, la lăsarea serii, am ajuns din nou pe faimoasa plajă cu roci vulcanice (cu care ne-am umplut doldora buzunarele, ca să le oferim în dar oamenilor de acasă, pentru că suvenirurile din magazine ni se păreau prea scumpe).

Acolo, s-au vădit, de îndată, dezavantajele unui nivel de civilizație mult prea mare: șoseaua era luminată, cât vedeai cu ochii, chiar dacă ieșisem din oraș. Din fericire, se îndepărta, treptat, de țărm, așa că am putut să ne abatem din drum, înspre ocean, să urcăm pe un promontoriu singuratic, cu iarbă aspră, și să scăpăm de orice sursă de lumină enervantă. Mă întrebasem dacă aveam să fim în siguranță, noaptea, în pustietate… dar, în Islanda, e imposibil să te simți în pericol și m-am liniștit. Am găsit o masă și niște băncuțe de lemn (parcă pe noi ne așteptau!), ne-am așezat și am așteptat să se întunece… După dezamăgirea din ziua anterioară, nu mai îndrăzneam să sperăm la ceva de Doamne-ajută.

S-a lăsat, în sfârșit, întunericul… și luminile psihedelice ale Nordului au umplut câmpul vizual. S-au animat, cu o ghidușie de spiriduși de foc, o agitație în tonuri de verde radioactiv și auriu. Cerul părea mult mai mare, venea peste noi. Panglici. Inele. Perdele luminoase. Spirale imperfecte și, pe fundal, o scânteiere vagă, din altă galaxie, parcă. Ziceai că se juca Van Gogh, cu pensula, pe boltă.

Aș fi murmurat, din nou: „Impresionant!” (refrenul meu favorit, în Islanda)… dar ar fi fost prea puțin. Un eufemism. Ce se zărise, cu două seri înainte, lângă Harpa, era o jalnică umbră, în raport cu spectacolul de acum. Și eram conștientă că niciodată nu văzusem, pe Pământ, ceva care să se compare cu aurora boreală, ci numai în pozele făcute de telescopul Hubble. Era un strop de cosmos, care îmbrățișa peisajul. Otherworldly, cum ar zice englezul… Daria s-a întors spre mine, cu același zâmbet imens pe care îl mai întâlnisem la american (și pe care, probabil, îl aveam și eu pe față), și mi-a zis: „Nu îmi vine să cred! Parcă ne-am drogat!!”

Dar nu, nu ne drogasem noi. Cerul luase LSD.

După vreo oră, intensitatea aurorei s-a domolit, ceea ce însemna că, în urmă cu 8 minute, activitatea solară se mai liniștise (atât durează să ajungă lumina și radiația, de la Soare, până la noi). Am luat-o, încet, spre pensiune. Era o seară mai caldă și multă lume ieșise la plimbare, pe țărm. Părea o atmosferă de sărbătoare, dar poate că era doar bucuria mea de a fi văzut ca lumea aurora boreală. Am constatat că fusese o idee bună să mergem la Laugarnes, pentru că, în sfârșit, defecțiunea sistemului de iluminat stradal, de la Harpa, se reparase, deci n-am mai fi putut vedea nimic, acolo… Daria s-a dus la somn, iar eu am mai rămas în districtul istoric, după cum îmi era obiceiul.

Cum am văzut aurora polară, în centrul orașului

Aș fi preferat ca defecțiunea să nu fi fost reparată, ca să mă mai bucur un pic de luminile Nordului, dar ce puteam să fac? Nici măcar pe colina Arnarhóll, lângă monumentul lui Ingólfur Arnarsson (unde nu se găsea picior de felinar), nu părea a fi suficient de întuneric. Era frustrant, pentru că știam sigur că, pe cerul la care mă uitam, aurora boreală se desfășura nestingherită, atâta doar că nu o mai puteam vedea eu. Așa că, în lipsă de alte idei, am renunțat la speranță și am zis să fac o plimbare până la Hallgrímskirkja.

Nici nu am apucat bine să o iau pe Bankastræti (o străduță centrală, cât se poate de luminată), când un trandafir uriaș, în nuanțe de alb, violet, verde neon, s-a desfăcut și mi-a explodat, deasupra capului. Aurora boreală, aici?! Cum naiba?!! De unde apăruse? Mi-am pus, din nou, la îndoială sănătatea mintală, dar am fugit pe malul Lacului Tjörnin, unde bănuiam să fie nițel mai întuneric, ca să văd mai bine… Nu îmi venea să cred că mai aveam parte de încă o repriză de lumini boreale, în chiar miezul orașului.

Și, de data asta, am reușit să fotografiez aurora polară (cu puțin ajutor de la reflectoarele îndreptate spre Menningarhús (Casa de Cultură), care au suplinit expunerea de care aparatul meu nu era capabil). Am, cel puțin, o dovadă că n-am halucinat:

Era inutil să încerc să îmi explic de ce puteam să văd ceva ce trebuia să fi fost invizibil, în oraș (scria asta, pe toate site-urile). Și nu mi-a rămas decât să mă uit, cu drag, la luminile verzui, care au mai dansat deasupra lacului, vreo jumătate de ceas, apoi s-au stins, la fel de brusc cum apăruseră… A doua zi, Sigrid, gazda noastră de la Intersex Iceland, a lămurit misterul, deloc uimită: „Ah, da, a fost o activitate aurorală neobișnuit de intensă, aseară”.

Cât despre excursiile organizate… Daria și cu mine am trăit o mare satisfacție, făcându-ne un proiect DIY din observarea aurorei boreale, dar sunt convinsă că și tururile ghidate își merită banii. Trebuie să fie o experiență deosebită, în măreția peisajului de la Thingvellir, de exemplu. E util de știut că, dacă se strică, pe nepusă masă, condițiile meteo, în timp ce vă aflați pe traseu, și nu reușiți să vedeți aurora, aveți dreptul să reprogramați gratuit excursia, în altă seară. Vă recomand, deci, să o planificați mai spre începutul sejurului, astfel încât să vă rămână timp să o refaceți, dacă va fi nevoie. Cu alte cuvinte, nu procedați ca noi, care am fost la Laugarnes, în penultima seară!

Ultima noapte la Rejkjavik

Și iată-ne ajunse la finalul călătoriei în Islanda… Ultima zi am petrecut-o nostalgic, revizitând mai toate locurile frumoase din districtul istoric, am făcut poze, am și descoperit ceva nou (în acea după-amiază, am vizitat portul modern și am escaladat Thufa, după cum v-am povestit în episodul al treilea al Povestirilor din Islanda).

Am rămas singură, noaptea (deși eu aveam avionul mai devreme, tot Daria s-a dus prima la somn) și am continuat plimbarea. Nu îmi venea să mă dau dusă. Pe Laugavegur, strada de shopping, m-am reîntâlnit cu luminițele de Crăciun, care mă întâmpinaseră, în prima seară… dar m-am întors rapid din drum, când am simțit miros de iarbă (de teamă să nu inhalez și să mă ia vreo stare psihedelică, fix înainte de călătoria spre casă, să mă derutez total și să nu mai fiu în stare să mă descurc, prin aeroporturi).

• 

• 

Cerul era înnorat, așa că puteam să îmi iau gândul de la aurora boreală… M-am tot învârtit printre minionele căsuțe nordice, cu acoperiș de tablă; îmi păreau minunate, acum, la ceasul despărțirii. Eram tristă că se apropia plecarea. Nu fusesem mereu în culmea fericirii, plimbându-mă pe străzile din Reykjavík, nu toate zilele au fost de vis… dar m-am simțit, întotdeauna, în siguranță. Și fizic, și emoțional.

• 

• 

• 

Nu am pierdut ocazia să îmi iau la revedere de la Hallgrímskirkja, catedrala postmodernă care domină orașul, cu design-ul fațadei inspirat de lavă și formațiuni bazaltice…

… și nici de la Harpa, sala de concerte al cărei joc de lumini și culori rivaliza serios cu aurora. Au fost cei doi poli ai peregrinărilor mele prin Reykjavík. Simțeam că mă despart nu doar de un oraș, ci de un prieten. Am stat, vreme îndelungată, pe dealul Arnarhóll, lângă monumentul vikingului întemeietor, încercând să-mi întipăresc în memorie, cât mai bine, priveliștea, până m-am îndurat să mă întorc la pensiune și să îmi fac bagajele… la 1 noaptea, în întuneric total, pe ghicite, orbecăind, ca să nu o deranjez pe Daria, care dormea buștean; nu mă întrebați de ce nu le făcusem din timpul zilei, pentru că nu aș ști să vă răspund!

Drumul spre casă

La 3 dimineața, s-a înființat, în fața pensiunii mele, microbuzul și am pornit la drum. În Reykjavík, există acest sistem (pentru că orașul e foarte mic): vehiculele care fac legătura cu aeroportul sau cele pentru excursii organizate îi lasă sau îi iau pe pasageri de la hotelul sau pensiunea unde stau. E foarte comod, pentru că nu mai e nevoie să-ți bați capul, la dus, cu drumul până la cazare și nici să te temi, la întoarcere, că întârzii și riști să pierzi avionul.

Am trecut, în viteză, prin Hafnarfjordur, un orășel aflat în miezul câmpurilor de lavă, ai cărui locuitori cred cu tărie în existența elfilor și îi consideră vecini, orășeni invizibili care-și duc viața în paralel cu ei. Ca să citez dintr-un pliant turistic: „Hafnarfjordur: the Elf town in the lava”… Mi-a rămas în minte o imagine fermecătoare, cu un port turistic mititel, căsuțe joviale, pescărești, și multe iahturi amarate la țărm… Se crăpa de ziuă, în timp ce goneam printre câmpurile negre de lavă din peninsula Reykjanes (le văzusem și la venire, dar nu știusem ce sunt), și am ajuns la aeroportul Keflavík, la 5.30, pe lumină.

Keflavík e un aeroport mititel, dar incredibil de aglomerat, fiind un nod important de trafic aerian spre și dinspre SUA. M-am așezat, de îndată, la coadă, la check-in și la controlul de securitate, de teamă să nu dureze prea mult și să întârzii. Nu voiam să fug pe coridoare, ca să nu ratez zborul… M-a amuzat să văd că, pe panourile care înștiințau călătorii ce obiecte și substanțe erau interzise în bagajul de mână sau de cală, pe lângă arme de foc, explozibili, droguri, cuțite, apărea și… un borcănel cu skyr (iaurtul național islandez)!

M-am grăbit degeaba, pentru că aeronava Icelandair a decolat cu mare întârziere, aproape o oră, din cauza unor probleme tehnice la un motor. La decolare, am observat, din nou, micuțele lumini ale Nordului, proiectate artistic pe spațiile de stocare a bagajelor, și am zâmbit, amintindu-mi de aurora boreală… Mi-era atât de somn, că nu îmi mai păsa dacă pierdeam următorul avion, voiam numai să dorm. M-am trezit doar o dată, pe parcursul celor 3 ore de zbor, și am nimerit bine: tocmai zburam deasupra imensului ghețar Vatnajökull, care acoperă 8% din teritoriul țării (adică vreo 7900 km²). Era straniu să vezi, printre munții vulcanici, ditamai pata de alb imaculat, atât de mare, că nici nu încăpea toată în câmpul vizual. I-am recunoscut doar marginea vestică (conturul ei arăta întocmai ca pe harta de perete cu Islanda, agățată în holul pensiunii, pe care o studiasem, adesea, noaptea, în diverse momente de insomnie). Restul ghețarului se pierdea, în norii care se tot îngrămădeau sub noi.

Credeam că aveam să pierd zborul de legătură de la Frankfurt, dar acolo era totul atât de bine organizat (niște angajați ne-au ieșit în cale cum am debarcat și ne-au trimis pe fiecare unde trebuia să ajungem, pe mine m-au urcat rapid în trenulețul care conecta terminalele), încât am ajuns nu doar la timp pentru decolare, ci și ca să iau prânzul. La masă, surpriză totală: apa mi se părea dulceagă! Nu îmi plăcea! Atât de tare mă obișnuisem cu cea sulfuroasă din Islanda, încât abia de toleram apa plată, fără gust, din restul Europei. Chiar și cu cea de-acasă am avut probleme, vreo 2-3 zile, până m-am reacomodat…

• 

• 

Am mai făcut o escală, la Viena… și am ajuns acasă, fără prea mari peripeții. În zilele următoare, m-am simțit puțin jet lagged (sunt două ore diferență, între România și Islanda, dar, pentru că acolo nu există oră de vară, diferența reală a fost de trei) și melancolică – o stare pe care am mai trăit-o, după călătorii, și pe care îmi place să o numesc Holiday Blues (după titlul unui cântec de Neil Diamond). Pe scurt, mi-era dor de Reykjavík și parcă nu mai îmi găseam locul în țară… Văzând cât bine îmi făcuse sejurul în Islanda, într-o perioadă dură a vieții, mi-am dat seama ce importanță avea, pentru mine, experiența de a călători și am hotărât să-i acord mai multă atenție. Întâmplarea a făcut că, a doua zi după ce m-am întors, am descoperit niște blog-uri scrise de persoane din comunitatea de solo travellers și m-au inspirat și ele. Am realizat că puteam și eu să ajung ca autorii articolelor citite, care făceau din călătorii o pasiune și o prioritate. Astfel, am început să călătoresc mai mult și mi-am găsit un sens și o resursă, care m-au ajutat să mă echilibrez emoțional și să nu mă mai simt în derivă.

Acesta e motivul, dragi cititori, pentru care am ales să încep blog-ul cu seria povestirilor despre Islanda. Nu a fost nici prima, nici ultima călătorie pe care am făcut-o și nici măcar cea mai frumoasă (deși mi-a plăcut enorm). Dar m-a ajutat să mă redefinesc drept călător pasionat și îi datorez o liniște și o bucurie pe care nu le-am uitat nici azi.

Pentru următoarea serie de articole, vă propun o destinație mai însorită: Grecia. Vom vizita împreună Atena, Pireu, insula Patmos și Cap Sounion.