Povestiri din Islanda, episodul 5: croazieră în Golful Faxaflói

După vizita la muzeu de sâmbătă seara, am coborât în Portul Vechi, la o mică plimbare, să ne învioreze aerul marin (ne simțeam puțin apăsate emoțional de confruntarea, comprimată în vreun ceas și ceva, cu 1000 ani de vulcanism, cutremure, foamete și alte cataclisme care i-au călit pe islandezi, de-a lungul istoriei lor). Ajunse acolo, ne-au atras atenția puzderia de reclame la croaziere de whale watching, care ne îmbiau să urcăm la bord. Erau pe toate gardurile și la intrarea pe fiecare ponton, agățate de hornurile vaporașelor. Nu aveai cum să le ratezi.

Whale watching în Portul Vechi

Făcând o astfel de excursie, erau șanse să dăm cu ochii măcar de niște balene Minke (una din cele mai mici specii de balene, cam 9.5 m lungime) și, dacă eram foarte, foarte, foarte norocoase, poate am fi zărit și o balenă albastră (cel mai mare mamifer de pe Terra, ajungând și până la 30 m lungime). Desigur, puteam și să nu vedem nimic; firmele nu ofereau vreo garanție, că doar nu semnaseră contract cu cetaceele. Dar ne-am gândit că ar fi fost, oricum, o experiență frumoasă, cu balenă sau fără, să admirăm oceanul și munții vulcanici de pe țărm.

Așa că, duminică, într-o dimineață care se anunța la fel de însorită ca și cea dinainte, am dat o mică fugă la supermarket (ca să ne facem provizii, de parcă am fi plecat în expediție; nu știu de ce ne-am temut așa rău că aveam să murim de foame, în cam 2 ore de croazieră; poate că era un efect subliminal al grozăviilor care ne impresionaseră, la muzeu), și apoi am fugit și mai tare, până în port (căci ne-am trezit iar pe punctul de a întârzia), ne-am îmbarcat și duse am fost, pe apele Atlanticului… Vaporașul nu era luxuos deloc, avea mai degrabă un aer retro, de vas pescăresc, dar părea sprinten și putea fi manevrat foarte rapid (lucru care, după cum se va vedea, s-a dovedit a fi foarte util). José, ghidul nostru, un spaniol ajuns, cine știe cum, atât de aproape de Cercul Polar de Nord, părea incredibil de scund și de vorbăreț, în contrast total cu placizii islandezi cu care avusesem de-a face, până atunci. Se pricepea să creeze și să întrețină o atmosferă veselă și agreabilă, în grupul de turiști. El era încrezător în șansele noastre de a zări balene, dar eu nici nu mă gândeam la asta, ca să nu fiu dezamăgită, la final, dacă nu avea să se întâmple. Am preferat să mă sprijin de balustradă și să privesc peisajele pe care ni le oferea țărmul islandez.

Golful Faxaflói

Faxaflói înseamnă „Golful lui Faxi”, despre care se crede că a fost unul din tovarășii lui Ingólfur Arnarsson, întemeietorul viking al Reykjavík-ului. Este imens, se întinde pe o lungime de 80 km, între peninsulele Snæfellsness și Reykjanes (unde se găsește și aeroportul Keflavík), și are lățimea (între punctul cel mai estic al golfului și largul mării) de 50 km. Două mari orașe, Reykjavík și Akranes, se află pe țărmurile lui.

Am navigat, de-a lungul malului, pentru o vreme, așa cum obișnuiau să procedeze și vikingii (făceau cabotaj, adică evitau să se îndepărteze prea mult de țărm, din motive de siguranță). Am trecut pe lângă Insula Viðey; azi, nu e locuită, dar are vestigii arheologice din sec. X d.Hr. Pasionații de zbor și avioane vor fi încântați să afle că a fost vizitată de însuși Charles Lindbergh, primul aviator care a traversat Atlanticul fără escală. Tot aici, se găsește și Imagine Peace Tower, o operă de artă modernă, concepută de Yoko Ono, în memoria activismului pentru pace al soțului ei, muzicianul John Lennon (fost membru în formația The Beatles, dar nu cred că mai are nevoie de vreo prezentare). În fiecare an, între ziua lui de naștere (9 octombrie) și cea în care a murit (8 decembrie), un fascicul de lumină laser colorată proiectează pe cer versuri din binecunoscutul cântec Imagine. The Beatles sunt una din formațiile a căror muzică o iubesc nespus și mi-ar fi plăcut să văd monumentul… dar nu funcționa, primăvara, când am fost noi în Islanda.

Era liniște. Doar câte un vas, două, de pescuit, mai brăzdau valurile. Pe țărm, sălbăticie totală, din câte se putea desluși, ca la începutul lumii. Pluteam pe lângă Munții Esja, pe care îi cunoșteam deja prea bine, căci silueta lor domina, de departe, întreg Reykjavík-ul. Arătau splendid în lumină (de care încă ne bucuram, din tot sufletul, pentru că era abia a doua zi însorită, de la începutul călătoriei și până acum) – o lumină neașteptat de dulce și de aurie, pentru o asemenea latitudine nordică. Contura, cu o claritate imposibilă, până în cele mai mici detalii, culmile și văile.

Pe măsură ce înaintam spre larg, tot apăreau, de după orizont, alte și alte capuri și promontorii muntoase, cu forme molcome, toate vulcanice, unele acoperite, încă, cu omăt, altele, golașe. Unul din munții pe care îi aveam sub ochi (dar nu aș fi știut să zic care) era și Snæfellsjökull – vulcanul prin craterul căruia eroii lui Jules Verne din Călătorie spre centrul Pământului și-au început explorarea subterană… Am citit cartea, când aveam 10 ani, într-o vacanță de vară, la țară, într-un sătuc din preajma Ploieștiului, și nici nu visam, pe atunci, că aveam să ajung, într-o zi, și eu, în Islanda. Pur și simplu, părea o ispravă prea de tot, de epopee sau de roman de aventuri.

Am ieșit în larg și munții vulcanici au început să se estompeze, rămânând ca un skyline discret, în zare. Revin acum la cuvântul meu preferat pentru excursia în Islanda, adică „impresionant” – pentru că, din nou, ăsta a fost sentimentul trăit, contemplând, dintr-o privire, întreg țărmul vulcanic islandez (părea miniatural acum, dar tot maiestuos).

Balena Minke

Ghidul ne-a spus să fim pe fază, pentru că, din clipă în clipă, puteam să ne așteptăm să ne iasă în cale o balenă. Ajunsesem pe teritoriul frecventat de ele. Nu eram singurii. Un alt vaporaș de whale watching se învârtea și el pe acolo, tot în căutare de cetacee… Au trecut vreo 10-15 minute și nu s-a întâmplat nimic; începusem să mă plictisesc. Soarele urcase foarte sus pe boltă și ne cam bătea în cap; în plus, pe alocuri, strălucea așa de tare, oglindit în valuri, de ne lua ochii, în timp ce noi ne holbam în apă, doar, doar om zări ceva…

Deja mă gândeam că, poate, era cazul să ne punem pofta în cui de balenă, când, dintr-odată, ghidul s-a apucat, surescitat, să urle și să ne arate cu mâna într-o direcție. Ne-am bulucit cu toții, claie peste grămadă, spre balustrada din acea parte. Și iată ce am văzut: destul de aproape de noi, o balenă Minke ridicase puțin spinarea dintre valuri și scotea un jet de apă/vapori (de fapt, aerul expirat de animal, care condensează, în clipa când îl întâlnește pe cel din exterior, mai rece). A dispărut rapid în adânc, dar ghidul, bănuind încotro avea să reapară, a strigat niște comenzi către cârmaci, care a răsucit brusc prova (m-a uimit viteza cu care s-a petrecut totul), fix înspre locul unde balena tocmai ieșea din nou la suprafață. Așa am continuat să o urmărim, vreme de un sfert de oră. Și vaporașul celălalt o reperase, făcea și el aceleași manevre de titirez.

Mai mult am văzut jetul de apă lansat de balenă (și un pic din partea ei dorsală), decât balena în sine. Dar mi-a plăcut! Doar nu în fiecare zi am ocazia să dau nas în nas cu o balenă, în mediul ei natural. Ne-am intersectat, pentru scurt timp, cu un uriaș blând, dintr-o lume marină, diferită de a noastră. Arăta straniu, ca o ditamai fântână arteziană, țâșnind în miezul oceanului.

Dacă sunteți curioși să aflați mai multe despre animalul pe care l-am văzut (parțial): balena Minke (pe numele din buletin, Balaenoptera acutorostrata) este una din cele mai micii specii de balenă. La maturitate, poate să ajungă la 7-9 m lungime (femelele tind să fie mai mari decât masculii). Partea dorsală are, de obicei, culori închise (negru, cenușiu), în timp ce partea ventrală e albă; pe fiecare din înotătoarele anterioare, are câte o pată albă. Se hrănește cu plancton și pești mici, pe care îi înghite, în masă, împreună cu apa mării, și îi filtrează, apoi, cu ajutorul fanoanelor (lamele cornoase, prinse de maxilarul superior, care, la balene, înlocuiesc dinții). Fiind mamifer, naște pui vii, o dată pe an. Poate trăi până la 50 ani. Din fericire și spre deosebire de alte surate de-ale ei, nu este, în prezent, pe cale de dispariție (balenierii nu au vânat-o excesiv, cum au făcut cu balena albastră sau alte specii mai mari, pentru că o considerau prea mică și nerentabilă economic).

Acum, că puteam spune: „Misiune: îndeplinită!”, nu ne mai rămânea decât să o luăm, agale, înapoi, spre port…

Pe internet, veți găsi, nu mă îndoiesc, niște reclame foarte dramatice la whale watching, cu niște ditamai balene cu cocoașă sărind prin aer și făcând giumbușlucuri sau bucurându-se de mângâierile turiștilor. Nu vă lăsați amăgiți de publicitate! Balenele cu cocoașă (care sunt, într-adevăr, mai mari decât balenele Minke) nu au habitatul pe lângă Reykjavík. Pot fi văzute doar mai la nord, spre Akureyri. Acolo, din câte am înțeles, există unele companii care oferă excursii în care te poți apropia mai mult de aceste balene și le poți vedea mai bine, dar, hai să fim serioși, de ce ar sta un animal sălbatic să fie mângâiat de oameni, ca un cățel?! Să nu confundăm, totuși, fantezia cu realitatea.

Cred că ar fi meritat să facem croaziera, chiar și dacă nu ne-ar fi ieșit în cale vreo balenă, pentru că peisajele marine și montane (cu vulcanii de pe țărm) au fost minunate. Dar recunosc că m-am bucurat că am putut zări măcar unul din animalele iconice ale Islandei, pentru că pe celălalt nu mi-a fost dat să-l văd: papagalul de mare (sau pufinul, cum îi zice multă lume, cuvânt calchiat după denumirea în engleză a vietății: puffin; acest termen, însă, nu există în DEX). Papagalul de mare este unul din simbolurile Islandei, o pasăre nostimă, care seamână cu un pinguin și are un cioc cât toate zilele, foarte viu colorat, în tonuri de roșu și portocaliu. Pe timp de vară, cuibărește pe stâncile de pe falezele insulelor din preajma Reykjavík-ului, în colonii imense (cele mai mari pot număra și vreo 4 milioane de specimene).

Din păcate, sezonul lor de împerechere începe în luna mai; noi am vizitat Islanda, în aprilie. Din mai încolo, se organizează, tot din portul turistic din Reykjavík, croaziere de bird watching, care îi duc pe pasageri în apropierea stâncilor unde se găsesc cuiburile. Cred că merită făcută o astfel de excursie.

Papagalii de mare pe care i-am văzut eu au fost fie împăiați, fie sub formă de suveniruri, handmade sau nu; nu tocmai reali, dar, oricum, ca simbol al țării, erau la fel de omniprezenți ca și vikingii.

După ce am debarcat, ne-am amuzat să descoperim, în port, un grafitti imens, plasat, foarte vizibil, pe zidul unei clădiri: The Best Weed in RvK (prescurtare pentru Reykjavík)… urmat de numărul de telefon al dealer-ului! Așa reclamă, pe față, la un drog nu am mai pomenit. Asta, în condițiile în care iarba e ilegală în Islanda… Atitudinea generală, totuși, este relaxată, în această privință: am mai zărit persoane rulându-și câte un joint, în public, fără să se ferească, și mirosea a marijuana atât de tare, într-o seară, în Lækjartorg (una din piețele centrale din Reykjavík), încât, după aceea, nu am fost sigură dacă nu cumva mă amețisem și eu – contact high – de la fumul lor de mâna a doua. Poate m-am autosugestionat, dar mi s-au părut, în seara aceea, suspect de frumoase și căsuțele nordice, și Hallgrímskirkja, până și decorațiunile din vitrinele gift shop-urilor mi se păreau de o estetică desăvârșită, psihedelică, parcă eram într-un vis… În caz că vă întrebați dacă am sunat la acel număr: evident, nu! Nu doar pentru că nu fumez iarbă (și nu fumam nici pe atunci), dar, și dacă aș fi fumat, tot nu mi s-ar fi părut o idee bună să risc să am probleme cu legea, într-o țară străină. Așa că, în afara dubiosului moment de posibilă amețeală involuntară din Lækjartorg, nu am ce întâmplări psihedelice să vă povestesc din această călătorie.

De la aerul marin, rece și proaspăt, ni se făcuse o foame de lup (sau, poate, de balenă), așa că am dat buzna într-o pizzerie din apropiere, ca să luăm prânzul… Și, dacă tot a venit vorba de mâncare, profit de faptul că postarea de azi a fost mai scurtă decât cele de dinaintea ei, ca să vă povestesc puțin și despre ce se poate mânca în Islanda și cum stă treaba cu prețurile, cazarea și alte aspecte ale vieții de zi cu zi a turistului în Reykjavík.

Viața noastră cotidiană, la Reykjavík

După experiența dezastruoasă din prima noapte, am petrecut restul sejurului la Centric Guesthouse, o pensiune al cărei nume nu face reclamă falsă: e, într-adevăr, situată în miezul centrului istoric al Reykjavík-ului, pe Lækjargata, la doi pași de faleză și de colina pe care se ridică monumentul lui Ingólfur Arnarsson. Nu era hotel de lux, ci o mică afacere de familie, dar, pe lângă locul unde îmi petrecusem prima noapte (care arăta mai degrabă a cămin studențesc, decât a pensiune), mi s-a părut agreabil și primitor decorul nordic al camerei: și stilat, dar și un pic minimalist. Destul de „cozy” (un concept important în design-ul scandinav). Recomand Centric Guesthouse, cu căldură, măcar pentru locație (dar și atmosfera pensiunii mi-a plăcut, recunosc). Orvar, patronul, era un personaj: zâmbea, tot timpul, cu gura până la urechi, și se dădea peste cap să ne arate cât de prietenos și ce gazdă bună e, dar făcea așa un exces de zel cu amabilitățile, de ziceai că era caricatura unui proprietar de hotel, nu alta.

Cum ziceam și într-o postare anterioară, Islanda este cea mai scumpă țară din lume. Plecasem de acasă cu o diurnă cu care am fi putut lua trei mese pe zi la restaurant, în București, dar acolo abia de ne ajungea pentru un prânz la Bergsson, un bistro mai ieftin cu meniu fix. Așa am învățat, în modul cel mai practic, sensul cuvântului „svangur” (foame). Noroc că exista Bonus, supermarket-ul cu prețuri reduse, de unde ne aprovizionam cu skyr-ul cel de toate zilele (un soi de iaurt islandez tradițional).

Mi s-au părut abominabile, la început, și apa de la robinet, și skyr-ul pe care l-am gustat în prima seară, dar, după reacția inițială de repulsie, mi-a luat doar două zile să mă obișnuiesc cu apa de la robinet și să încep să o beau (motivația: prețurile exorbitante ale celei de la magazin). Islanda are cel mai bun sistem de epurare și filtrare din lume, iar apa ajunge pe țeavă, direct din izvoarele termale subterane. În ce privește bacteriile, să bei de la robinet e fix ca și cum ai bea apă minerală îmbuteliată: 100% sănătos. Singurele inconveniente erau, pentru mine, mirosul și gustul, cam sulfuroase, dar, după o vreme, nu le-am mai simțit. Însă a rămas să mă enerveze, în continuare, faptul că se dizolva atât de greu săpunul de pe piele; mă plictiseam, spălându-mă pe mâini… Când m-am întors în România – culmea! – m-am reobișnuit greu cu apa de la noi: mi se părea dulceagă.

Cu skyr-ul nu doar că m-am obișnuit, dar m-am și pasionat după el și a devenit o hrană zilnică, de bază. Am mai mâncat, ulterior, și la Londra, și la Copenhaga, dar nu era the real deal, ci un biet iaurt de tip grecesc. Autenticul skyr este, de fapt, o brânzică dulce fermentată, cu gust ca de iaurt. Există nenumărate sortimente în orice magazin, cu afine, vanilie, ciocolată și tot soiul de arome. E și foarte bun, și sănătos, și mai are și origini istorice de pe vremea vikingilor.

Tot din negura timpurilor, a ajuns până în zilele noastre și un fel de mâncare tradițional (cu origini probabil vikinge), numit hàkarl, din carne de rechin fermentată și pusă la uscat, timp de câteva luni, cu un gust puternic de amoniac. Nu este pentru cei slabi de înger. Recunosc că nu am avut nici curajul, nici stomacul să încerc, așa că nu vă pot recomanda.

Nu am mâncat, deci, nici rechin, nici balenă, doar cei mai buni pești din lume, la Bergsson, proaspăt prinși din ocean, cu maxim 3 ore înainte. Localnicii nici nu se ating, dacă-s mai vechi (își dau seama imediat, după gust). Nici nu bănuiam că un pește ar putea fi atât fraged. Delicios! Parcă aveam toată dulceața oceanului în farfurie…

Alte specialități locale, pe lângă peștele oceanic și inconturnabilul skyr: gogoșile & alte produse de patiserie cu scorțișoară (o influență daneză evidentă), abt-mjólk (un alt produs lactat, o cremă dulce și fină, obținută după extragerea untului din smântână; în engleză, i se zice buttermilk) și hot dog-ul cu crenvurști de oaie. Mie mi-a plăcut, dar cine nu apreciază carnea de oaie nu va fi impresionat. Există un stand istoric de hot dogi în Reykjavík, care se mândrește cu faptul că Bill Clinton însuși a mâncat de la ei, în timpul unei vizite oficiale. Oile islandeze sunt o rasă aparte, au fost aduse de vikingi în secolul IX; astăzi, importul de oi vii e interzis, ca să nu fie afectată puritatea genetică a rasei locale (aviz cititorilor care ar dori să viziteze Islanda și se gândesc cumva să bage și vreo oaie în valiză). Bineînțeles, carnea de oaie e aliment de bază în bucătăria locală, iar confecțiile textile din lână joacă un rol important în economia insulei.

Ce m-a frapat este că nu am găsit fructe locale, doar câteva sortimente de import. Pur și simplu, clima nu permite cultivarea lor. E mult prea frig. Am auzit că există, în țară, sere încălzite cu apă termală, în care sunt cultivate fructe, dar nu le-am văzut vreodată, pe rafturile de la Bonus.

• 

• 

Concluzia: Islanda poate fi vizitată și fără cheltuieli prea mari (noi suntem dovada vie) de cei dispuși să își improvizeze mese cu produse de la supermarket, sau să recurgă la hot dog, sandvișuri, pizza, shaorma ori meniuri de prânz cu preț fix, în loc de restaurante gourmet. McDonald’s nu există în Islanda, dar găsiți un Taco Bell, la ieșirea din Reykjavík. Pe mine nu m-a deranjat să mănânc mai frugal (celelalte experiențe pe care le-am trăit compensează, cu vârf și-ndesat, faptul că nu am dat iama prin restaurante), dar, din păcate, pentru călătorii interesați mai ales de turismul culinar, bugetul nu va fi prea roz.

Aproape că am ajuns la finalul sejurului la Reykjavík, dar, înainte de a pleca înapoi spre casă, Islanda a mai avut o surpriză pentru subsemnatul călător: o experiență deosebită, pe care aș vrea să o împărtășesc cu voi. Dacă v-am povestit, până acum, despre ce puteți vedea pe uscat și pe apă, în articolul viitor (ultimul din seria islandeză), ne vom îndrepta privirea asupra cerului nordic, ca să descoperim împreună aurora boreală.