Atena: primele impresii

Călătorie în Grecia, Episodul 1: Peisajele din Attica, Marea Egee și prima seară la Atena

Aventura grecească a început, în mod foarte palpitant… așteptând mai bine de o oră, la bordul avionului, să decoleze. Condițiile atmosferice erau de vină, dar și unele probleme la aeroportul din Atena (prea mic, cu o singură pistă, pentru toate aeronavele care trebuiau să aterizeze în același timp). Mi s-a părut enorm să stăm degeaba o oră (dar, între timp, mi-am mai revizuit părerea, după ce am pățit-o și mai rău, la New York, pe monstruosul JFK).

Pe pista de la Otopeni
Așteptând să decolăm, pe pista de la Otopeni…

Plecasem, în mai 2019, în expediția asta, al cărei prim act cam lăsa de dorit, pentru că tatăl meu văzuse, într-o noapte, un documentar despre Dodecanez (un arhipelag care, politic, ține de Grecia, dar e situat geografic lângă coasta Asiei Mici), se îndrăgostise de Insula Patmos, cea mai mică și izolată de acolo, și insistase să mergem să o vedem. S-a nimerit de minune propunerea, fiindcă și eu visam de mult la ruinele anticei Elade. Urma să vizităm Atena, Patmos și Cap Sounion.

Drumul spre Atena

Nici nu am apucat să mă bucur că, în sfârșit, ne-am luat zborul, că au și început cele mai strașnice turbulențe pe care le-am prins eu, în ultimii ani. Aș vrea să pot zice că nu am avut o strângere de inimă, când am zărit ditamai mastodontul de aripă din dreptul geamului meu, fluturând și unduind în toate direcțiile… dar nu ar fi tocmai adevărat.

Aripa avionului Ryanair
Aparențele înșală: greu de crezut că ditamai aripa de tablă părea moale ca plastilina, în timpul turbulențelor!

Am adormit, când s-a potolit zgâlțâiala, dar m-au trezit enervantele anunțuri cu tombole și oferte de la Ryanair (companie care, pe cuvântul meu, pare chitită să își pedepsească pasagerii că s-au zgârcit la un zbor low-cost, făcând tot posibilul să le strice somnul)… Am deschis ochii asupra unui peisaj de poveste, cu insulițe și peninsule muntoase, înconjurate de un albastru incredibil, cel al Mării Egee. Începuse deja coborârea (căci zborul până la Atena e foarte scurt, cam o oră și 15 minute) și avionul făcea tot soiul de viraje complicate; pluteam printre munți stâncoși, cu forme colțuroase, și, cu fiecare manevră care înclina aeronava, alte și alte și priveliști ni se arătau: un relief arid (dar nu lipsit de poezie), numai ocru și verde uscat… Pe meleagurile acestea, deci, și-au făcut veacul și și-au trăit dramele zeii și eroii din miturile străvechi, care mi-au încântat copilăria. Survolam vreo 2500 ani de istorie și cultură.

Munții stâncoși și arizi din Attica
Munții stâncoși și arizi din Attica (peninsula unde se găsește Atena)

Nu mai văzusem, până atunci, combinația de munte și mare laolaltă. Spectaculos! Și nu știu cum de Marea Egee poate fi atât de albastră… Este culoarea iconică pentru Grecia.

O insuliță din largul Mării Egee
O insuliță din largul Mării Egee

În scurt timp, a apărut la orizont și destinația noastră, înghesuită între munți și țărm.

Conurbația Atena - Pireu
Aglomerația urbană Atena – Pireu

Și așa, vrăjită de frumusețea drumului, am aterizat la Atena. Ne-a întâmpinat o lumină blândă, aurie (în general, din câte am observat, cu cât latitudinea e mai sudică, cu atât e mai gălbuie lumina; cea din nord tinde să fie mai albă și mai dură; are, probabil, legătură cu unghiul sub care cad razele solare pe diverse regiuni ale Terrei).

Aeroportul Internațional Eleftherios Venizelos

Ne-a luat ceva timp să scăpăm din aeroport; o fi fost el mic, dar terminalul nu se mai sfârșea. Pereții erau tapetați cu hărți, fotografii și tot soiul de informații utile pentru turiști, pe care nu aveai ce face decât să le citești, cât te lăsai purtat de benzile rulante… ca, la final, să constați că ieșeai din aeroport cu o idee mai clară despre ce să vizitezi în zonă. Mi s-a părut un mod isteț de a face reclamă. Nu e de mirare că au depus atâta efort pentru asta: turismul e o ramură vitală pentru economia Greciei. M-a impresionat plăcut că, printre mărturiile altor turiști despre cât de bine s-au simțit ei la Atena, era afișată, pe picior de egalitate cu ale altor familii, și cea a unui cuplu de bărbați gay (nici asta nu-i de mirare, pentru că, încă din Antichitate, cultura grecească a avut o anume deschidere față de relațiile homoerotice; voi mai scrie, pe această temă, și într-unul din articolele viitoare).

Munții din Attica
Am aterizat, în sfârșit, pe Aeroportul Internațional Eleftherios Venizelos! Munții din Attica ne urează bun-venit.

Grecii au reușit o performanță pe care noi, probabil, nu o să o atingem nici într-o sută de ani: au o linie de metrou care leagă aeroportul de centrul orașului. Pentru a ajunge pe peron, ne-am opintit pe scări, cu toate geamantanele… prea obosiți, ca să mai observăm că lifturile erau chiar sub nasul nostru.

Vreo două stații, până să intre metroul în subteran, am traversat o câmpie mărginită de munți stingheri și punctată de chiparoși (practic, același peisaj pe care îl admirasem de sus). Lumina după-amiezii, tot mai dulce, nuanța imaginea în tonuri calde, mediteraneene. Îmi plăcea așa de mult ce vedeam, încât m-am gândit la Arcadia, ținutul idilic, de nespusă fericire, din legendele antice… Dar nu era Arcadia aici, ci peninsula Attica, regiunea administrativă a cărei capitală e Atena.

O plimbare de noapte prin Atena: Omonia și Strada Athinas

Până am ajuns la cazare și am luat cina, s-a lăsat întunericul, dar, pentru că nu voiam să treacă ziua fără să fi făcut cunoștință cu orașul, ne-am îndreptat spre centru.

Ne-am rătăcit, la doi pași de hotel, și ne-am încurcat atât de tare (deși nu era chiar labirintul lui Dedal), că numai indicațiile vocale de la GPS ne-au ajutat să ieșim în bulevardul Agiou Constantinou și să dăm de Piața Omonia, din care, din păcate, nu am înțeles mare lucru, pentru că era în renovări și înconjurată cu un gard cât toate zilele. Am continuat, pe strada Athinas, spre Piața Monastiraki, cu gând să ne apropiem de Acropole.

Majoritatea clădirilor de pe Athinas fuseseră construite prin anii ’60-’70; o arhitectură mai degrabă funcțională. Nu păreau grozav întreținute, unora li se mai decojea și tencuiala, pe alocuri. Nu erau urâte, dar nici nu aveau ceva deosebit. Destul de banale, aș zice.

Atena
Arhitectură ateniană tipică pentru
anii ’60-’70

Atmosfera îmi aducea aminte de Sofia, pe care o vizitasem cu puțin timp în urmă: un oraș sudic, balcanic, relaxat, dar sărăcăcios (urmele crizei din 2009 erau încă vizibile). Mulți oameni ieșiseră să se plimbe și să stea de vorbă, alții, prin taverne cu aspect cam proletar, stăteau să bea ouzo (băutura națională, cu un gust puternic de lemn-dulce) și să se uite la fotbal, la TV.

Am văzut și refugiați sirieni. Erau destul de mulți, în Atena, iar unii dormeau pe străzi. Nu mi s-au părut deloc periculoși, în ciuda imaginii negative care li se făcea în presă.

Pe la jumătatea drumului, am trecut pe lângă o hală imensă: Piața Centrală din Atena, cunoscută sub numele de Varvakeios. Deși era închisă de câteva ore, un miros intens de pește persista încă, în preajma ei. Nu tocmai agreabil…

Pe măsură ce înaintam, se înmulțeau magazinele cu suveniruri și nu prea mai aveam loc să trecem de marfa expusă și în stradă. Toate minunile pământului se găseau la aceste tarabe: măsline, ulei (tot de măsline), magneți, săpunuri, seturi de șah cu soldați ahei și cai troieni, kitsch-uri peste kitsch-uri, cărți de joc cu desene erotice de pe vasele de ceramică antice… dar cea mai dubioasă mi s-a părut puzderia de tricouri cu desene reprezentând coifuri grecești, sub care scria: „This is Sparta!!!!” (evident, o referire la filmul „300”, cu Gerard Butler, despre bătălia de la Termopile)… Hello? Sparta, aici? Nu eram cumva la Atena?! În plus, pe vremuri, atenienii și spartanii nu s-au prea avut la inimă și s-au bătut, pe viață și pe moarte, în Războiul Peloponesiac. Ce ar fi zis Pericle, comandantul atenian, să vadă una ca asta? Nu cred că ar fi fost prea amuzat.

Dintr-odată, tot mergând printre tarabe și localuri cu souvlaki (un fel de shaorma cu sos tzatziki), am ajuns în Piața Monastiraki și ne-a apărut în față dealul Acropolei, luminat foarte frumos. Părea să plutească deasupra tuturor, clădiri și oameni deopotrivă. Un moment care m-a lăsat fără grai! Magic, de-a dreptul. Nu mă așteptam să fiu, brusc, pusă față în față cu străvechile temple. Deslușeam, mititele, grațioase, contururile celor mai cunoscute dintre acestea, Parthenonul și Erehteionul… Mai toate cetățile grecești aveau câte o acropolă (o „citadelă la înălțime”, cum s-ar traduce denumirea, cu funcție de sanctuar religios și de apărare), dar cea a Atenei a fost cea mai vestită și frumoasă dintre toate.

Acropola Atenei
Acropola Atenei (sec. V î.Hr.)

Două lumi coexistau aici, fără să interacționeze prea mult: Atena modernă își vedea de viața ei, ruinele dormitau, în legea lor, suspendate cu 2000 ani în urmă.

Piața Monastiraki

Până la Acropole, mai era, totuși, ceva de mers. Ne aflam, deocamdată, în Piața Monastiraki, numită așa pentru că, pe vremuri, aici se găsea o mănăstire bizantină, din care nu a mai rămas decât katholikon-ul, adică lăcașul de cult principal: biserica Panagia Pantanassa (cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”), din sec. X d.Hr.

Piața Monastiraki și biserica Pantanassa
Piața Monastiraki și biserica Panagia Pantanassa (sec. X d.Hr.)

„Monastiraki” înseamnă „mica mănăstire” și, într-adevăr, pare micuță biserica… dar e o iluzie, căci aproape o treime din ea se află în subteran; din secolul al X-lea și până acum, s-a ridicat foarte mult nivelul solului. Destul de simplă (doar o navă rectangulară și o turlă, care pare de dată mai recentă), fără abside sau decorațiuni spectaculoase, nu e neapărat cea mai frumoasă biserică cu putință, dar are valoare istorică: mai există, în lume, doar puține clădiri din acea perioadă, care să fie și funcționale. Din păcate, interiorul a fost refăcut integral pe la 1700, nu s-a păstrat nicio urmă din pictura originală. La exterior, totuși, a rămas intactă zidăria din cărămidă, tipică pentru arhitectura bizantină.

Alte vestigii, mai vechi, niște fundații de epocă antică, aflate la câțiva metri sub pământ, erau protejate de o structură de sticlă, încastrată în paviment, ale cărei borduri localnicii le foloseau pe post de băncuțe ad-hoc. Era animație, în piață, veselie; mulți tineri se adunaseră, la distracție și socializare, care cu berea, care cu skateboard-ul, care cu trotineta electrică (foarte populare la ei aceste trotinete, din câte am observat).

De mult nu se mai ocupă lumea cu cele sfinte, în piața fostei mănăstiri. Astăzi, e mai degrabă o zonă de comerț, cu târguri de antichități și nelipsitele tarabe cu suveniruri spartane (unele din ele având denumiri pompoase, de genul „Pericles Greek Souvenirs”, imprimate, pe deasupra, și cu caractere care să imite scrierea antică). Puțin mai departe, se zărea un întreg bazar oriental, cu covoare de vânzare.

În celălalt capăt al pieței, am găsit Moscheea Tzisdarakis (1759), un mic reminder că Grecia a fost odată sub stăpânire otomană. În prezent, găzduiește Muzeul Artei Populare din Atena. Deși le despart aproape 800 ani, două religii și două culturi diferite, și biserica Pantanassa, și moscheea au un aer de familie. Se aseamănă stilistic, într-un fel (mai ales în ce privește utilizarea zidăriei de cărămidă ca element decorativ), pentru că, după cucerirea Constantinopolului de către turci (în anul 1453), arhitectura otomană a fost puternic influențată de cea bizantină.

Moscheea Tzisdarakis (Muzeul Artei Populare din Atena)  și Acropole, în plan  secund
Moscheea Tzisdarakis (sec. XIX), tarabele cu suveniruri și inconturnabila Acropolă, în plan secund
Biblioteca lui Hadrian și Agora (piața publică) romană

Templele de pe Acropole nu sunt, însă, singurele ruine antice din zonă. Practic, tot drumul până în vârful dealului e presărat cu vestigii grecești și romane (una din definițiile paradisului, pentru mine!). Despre acestea, nu știa niciunul din noi prea multe, în acea primă seară la Atena. A fost o surpriză să le descoperim.

Acropole, Luna și un colț din Biblioteca lui Hadrian (sec. II d.Hr.)

Un muzician stradal cânta la chitară melodii de Pink Floyd, lângă Biblioteca împăratului Hadrian (un colos de clădire, chiar și așa, împuținat de timpul care trecuse peste el). Luna și, pe fundal, silueta Acropolei dădeau scenei și mai mult farmec. Peste drum, din câte am putut desluși pe un indicator, se găsea Agora (piața publică) romană.

Poarta Atenei Archegetis din Agora romană (sec. I î.Hr.)

Mi-a atras atenția un edificiu octogonal, conservat în stare aproape perfectă, cu reprezentări antropomorfe, în basorelief, pe fiecare fațetă, a vântului care bate în Atena, din direcția respectivă. Tot de pe panourile cu informații, agățate de gard, am aflat că era vorba de Orologiul lui Andronikos Kyrrhestes – în mod clar, un obiectiv care merita vizitat și pe timp de zi.

Agora romană
Agora romană și Orologiul lui Andronikos Kyrrhestes (sec. I î.Hr.)

M-a frapat contrastul dintre siturile arheologice, bine luminate și amenajate, și bezna care domnea pe străzile din jurul lor, unde mare parte din case păreau cam dărăpănate (și, poate, unele din ele, chiar părăsite).

Spre deosebire de animația din Monastiraki, singurele suflete pe care le-am întâlnit, în acea seară, printre ruine, au fost pisicile. Mișunau prin tot orașul, și, cu cât ne apropiam de Acropole, cu atât erau mai multe și mai grase.

Pisică ateniană
O pisică ateniană, foarte prietenoasă, ne-a ieșit în întâmpinare.

Și, dacă tot am vorbit despre fauna urbană, cred că ar fi momentul potrivit să vă povestesc și despre vegetație: măslini, chiparoși, portocali, la tot pasul. Aceștia din urmă păreau a fi foarte populari, ca arbori decorativi, pe marginea șoselelor, cam cum sunt, pe la noi, teii ori platanii; pe trotuar, era plin de portocale căzute din pomi (nu știu de ce nu le culegea nimeni)… Cât despre climă, cea de aici este mediteraneană, cu veri fierbinți, și mai aridă decât cea din Italia, de exemplu – un aspect ușor de observat, încă din avion. Se lăsase de mult întunericul, dar vremea era și acum călduță, în jur de 20 grade, foarte plăcută.

Portocali
Portocali, în grădina unei case

Era timpul să încheiem mica noastră plimbare de noapte și să revenim la hotel (ne ajunsese din urmă oboseala). A doua zi, ne aștepta întâlnirea cu monumentele care transformă Atena într-un oraș special, cum nu sunt multe pe lume: templele de pe Acropole. Vă invit, în următorul articol, să le explorăm împreună.

2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Alexandra spune:

    In locul tau, as fi cules cateva portocale de pe marginea drumului. Mi-ai facut o pofta….. 🙂

    Apreciază

    1. Alexa C. spune:

      Cele de pe trotuar erau toate facute zob, probabil de la impactul cu solul. Dar nu inteleg de ce nu le culegea nimeni pe cele din pom, erau coapte…

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s