Călătorie în Grecia, episodul 2: Vestigiile antice de pe Acropole

După ce văzusem vestigiile de pe Acropole, de la distanță, pe timp de noapte, abia așteptam să le și vizităm, a doua zi. Așa că ne-am întors în punctul unde oprisem plimbarea noastră din articolul anterior, Piața Monastiraki, și am început urcușul. Platoul pe care se găsesc faimoasele temple, un pinten de stâncă, înalt de 150 m, e o priveliște surprinzătoare, în miezul unui oraș aflat la șes. Îți apare brusc sub ochi, fără să-i bănuiești prezența.

Versanții Acropolei

Cum vă povesteam și în ultimul articol, fiecare cetate grecească avea propria acropolă (denumire care s-ar traduce prin „citadelă la înălțime”), cu funcție de sanctuar religios, dar și de apărare. Primele urme de locuire datează, la Atena, din Epoca Bronzului, când întreaga populație trăia numai pe platou; niciun invadator nu îi putea lua prin suprindere acolo. Dar, în timp, oamenii au început să-și construiască casele în vale, în cartierul Kerameikos, unde era mai agreabil de locuit, iar Acropola a rămas fortăreața sacră a zeiței Pallas Atena, protectoarea cetății. Frumusețea templelor pe care i le-au închinat atenienii a ajuns vestită încă din Antichitate, iar, astăzi, ruinele acestora sunt iconice pentru oraș.

Pe drum, căsuțele, care, cu o seară înainte, îmi păruseră dărăpănate, m-au fermecat acum, când le-am văzut mai bine: zugrăvite în galben vesel, roz pastelat, cu flori la geam, portocali în grădină, tufe de levănțică în dreptul porții și multă, multă poezie. Se potriveau de minune cu Soarele și cerul (atât de albastru, încât ziceai că era desprins dintr-o revistă de turism). Străduțele acestea înghesuite, care păreau să îmbrățișeze Acropola, făceau parte din Plaka, districtul istoric al Atenei.

Pe măsură ce înaintam, lăsând în urmă arhitectura colorată din Plaka, ni se deschidea sub ochi panorama Atenei moderne, întinsă până în zare, spre munții Atticii, ditamai metropola. În apropiere, chiar sub versantul sudic, pe care ne aflam, puteam vedea ce mai rămăsese din vechea Agoră (piață publică) antică: pierdute printre măslini și chiparoși, doar câteva fundații ale clădirilor de odinioară… cu excepția micuțului templu al lui Hefaistos, păstrat intact, din sec. V î. Hr. și până azi, nu știu prin ce miracol. De aici, de sus, părea minion, cât o căsuță de păpuși.

La un moment dat, am trecut prin dreptul unui mare bolovan, pe care mai multă lume se chinuia să îl escaladeze. Ce putea fi? O belvedere, probabil, m-am gândit eu. Dacă ar fi fost vreun loc istoric, important, sigur ar fi existat, în preajmă, un panou cu informații, nu? Nu se zărea niciunul. Nerăbdători să ajungem la temple, nu ne-am mai abătut din drum. Mare greșeală! Abia seara, întorși la hotel, am realizat că respectivul pietroi era chiar faimosul Areopag, tribunalul și sfatul bătrânilor atenieni (un loc foarte istoric și foarte important). Graba strică treaba și vă îndemn, dragi cititori, să nu faceți ca noi; fiți cu ochii-n patru, pe drumul spre Acropole, pentru că sunt multe lucruri interesante pe acolo.

Chiar înainte de intrarea în parcul arheologic de pe platou, ne-a întâmpinat, pe dreapta, Odeonul lui Herodes Atticus (sec. II d.Hr.), un amfiteatru săpat în stânca Acropolei, în care aveau loc spectacole de muzică și poezie.

Și, dincolo de Odeon, edificiile antice continuau, unul după altul, pe tot versantul sudic: Stoa lui Eumenes (un portic sub care spectatorii se puteau adăposti, în caz de vreme rea), un sanctuar, cu rol de sanatoriu avant-la-lettre, închinat lui Asklepios (zeul medicinei), Teatrul lui Dyonisos (un amfiteatru mult mai mare; putea găzdui vreo 17.000 oameni) și un alt odeon, mai vechi, al lui Pericle (din care nu se mai poate zări azi mare lucru). Nu mă așteptasem să fie atât de multe!

Am înțeles, atunci, că Acropola Atenei nu înseamnă doar trei temple în vârf de deal (cele pe care toată lumea le știe, din cărți poștale ori reviste), ci un complex arhitectonic grandios: tot spațiul dimprejurul platoului, inclusiv versanții, era plin cu altare, monumente, amfiteatre și câte și mai câte; o adevărată minune a lumii antice, fără îndoială. Am încercat să-mi imaginez cum trebuia să fi arătat, cu 2400 ani în urmă, și nu mi-a venit decât un cuvânt în minte: impresionant! Despre toate aceste vestigii de pe versanții Acropolei, vă voi povesti, mai pe larg, în articolul viitor, dar, deocamdată, vă invit să vizităm împreună templele de pe platou.

Bun venit pe Acropole!

În sfârșit, iată-ne pe Acropole. Cred că este cel mai frumos loc cu ruine antice din lume! Ajunși acolo, am avut senzația că ne-am întors în timp și am plonjat într-o simfonie de alb și albastru, numai marmură și cer. Câmpul vizual era dominat de Propilee (porticul care marca intrarea) și de siluetele a două temple, Parthenonul și Erehteionul, în preajma cărora se înălțau, în vechime, multe alte sanctuare, dar și o colosală statuie a zeiței Atena (astăzi, pierdută).

Roma, pe care o vizitasem de curând, are, de bună seamă, vestigii antice mai fastuoase; totuși, simt că n-ar fi prea corect să comparăm Atena, o cetate obișnuită, cu capitala unui imperiu de 1000 ani, care a mai și dispus de bogății inimaginabile. Deși la o scară mai modestă, construcțiile de pe Acropole m-au cucerit, cu o grație și o estetică fără egal (unde mai pui că sunt și cu 500 ani mai vechi decât media celor din Forumul Roman).

Nu se mai auzeau zgomotele orașului, doar vântul și zumzetul turiștilor. Era aproape liniște. Sigur, la 150 m, nu era chiar Himalaya, dar tot îmi părea că pluteam deasupra urbei moderne, undeva departe, în altă lume… Am prins o zi cu o lumină minunată, însă imaginile însorite sunt înșelătoare: bătea un vânt atât de puternic, încât era să ne smulgă telefoanele din mână și aproape că ne-a luat pe sus de-a binelea!

Vă propun, în cele ce urmează, să facem un tur virtual al Acropolei și să explorăm împreună fiecare monument în parte, de la zidurile de incintă până la cunoscutele temple, Parthenonul și Erehteionul.

Zidul de incintă al Acropolei

Se poate vedea și din imaginea de mai jos că Acropola este înconjurată de niște ziduri formidabile. Atât sunt de vechi, încât atenienii din epoca clasică (sec. V î.Hr.) nu mai știau nici cine le-a construit, nici cum. Nu le mai venea să creadă că niște simpli oameni se pricepuseră să zidească astfel muntele, așa că și-au imaginat că au fost făcute de ciclopi, uriașii mitologici cu un singur ochi, dar cu o forță extraordinară.

Începutul Acropolei, deci, se pierde în negura timpurilor, dar prima generație de temple nu mai există. Din păcate, nu doar turiștii (moderni și antici) sau preoții zeiței i-au trecut pragul, ci și dușmanii, mai precis perșii. În 480 î. Hr., după ce i-au înfrânt și măcelărit, la Termopile, pe cei 300 spartani, soldații regelui persan Xerxes au intrat în Grecia ca în brânză și au jefuit cât au putut. Ajunși la Atena, au găsit-o evacuată, dar nu s-au sfiit să ardă și să distrugă din temelii Acropola. Era un gest obișnuit în epocă, pentru a intimida dușmanul, batjocorindu-i tot ce avea mai sfânt. Le-a reușit de minune: revenind în oraș, atenienii au fost șocați și traumatizați să vadă în ruine fortăreața sacră a zeiței lor. Le-a luat ani de zile să se refacă emoțional și să se apuce să reclădească templele dărâmate.

Zidurile, însă, trebuiau reconstruite de urgență, din motive de securitate, căci războiul cu perșii nu se terminase încă. O singură problemă: atenienii fuseseră nevoiți să încheie o înțelegere cu spartanii, iar aceștia le ceruseră să nu repare incinta, chipurile, ca nu cumva să ajungă să servească, pe viitor, drept refugiu fortificat pentru trupele lui Xerxes (în realitate, ca să limiteze cât mai mult puterea Atenei). Nesocotind prevederile tratatului, generalul atenian Themistocle a dat, totuși, ordin să se înceapă, în secret, lucrările. Când emisarii din Sparta, veniți să verifice dacă fusese respectată înțelegerea, s-au apucat să protesteze, atenienii (instruiți de Themistocle) i-au azvârlit de îndată în temniță, ca să se mai calmeze, la răcoare.

Astfel, au fost reclădite zidurile Acropolei și, ca să nu fie uitată vreodată durerea distrugerii provocate de persani, Themistocle a poruncit să se încorporeze în ele puținele fragmente care mai putuseră fi salvate din vechile temple. Acestea pot fi văzute și astăzi, mai ales pe versantul nordic.

Poarta Beulé

Pe versantul de vest, Poarta Beulé (după numele arheologului francez care a descoperit-o) marca intrarea pe Acropole. Arăta mai mult a buncăr, decât poartă. În prezent, accesul pe platou se face pe latura de sud; prin Poarta Beulé, se poate doar ieși. Dar nu fiți supărați că nu o puteți lua pe urmele vechilor greci, pentru că nici ei nu intrau pe aici. Nu exista, pe vremea lor. Este o construcție de dată târzie, din sec. III d.Hr., menită să protejeze Atena de atacurile herulilor și a altor populații invadatoare (începuse epoca marilor migrații). Așa se explică și aspectul ei ultra-masiv. Grăbindu-se să termine poarta, constructorii au refolosit materiale mai vechi, fără să se mai uite la detalii de estetică; de exemplu, chiar deasupra intrării, se poate vedea o dală provenind de la un monument din epoca clasică, care preamărea victoria unui tânăr muzician, într-o competiție artistică. Din păcate, spre finalul secolului al III-lea, odată cu declinul Imperiului Roman (din care Grecia făcea parte), nu mai era arta prioritară, ci supraviețuirea.

În interiorul porții, rezemați de zid, pot fi văzuți câtiva lei, sculpturi zoomorfe din marmură. Nu știe nimeni să îi dateze cu siguranță, dar ar putea fi foarte vechi, din epoca arhaică (sec. IX – V î.Hr). Leul era considerat, în Attica, animal funerar (însoțea sufletele decedaților, în lumea de dincolo, și era reprezentat, adesea, în inventarul mormintelor). Nu știu ce anume căutau acești lei străvechi funerari, lângă poarta cea mai nouă din complex, dar poate că și ei au fost refolosiți, ca material de construcție, la un moment dat.

Templul Atenei Nike

Primul templu pe care l-au reclădit atenienii, în sec. V î.Hr., după războiul cu perșii, a fost unul mititel, pe un colț de stâncă, în fața Propileelor (poarta de intrare în Acropole), cel al Atenei Nike (Victorioasa). M-a vrăjit total, atât e de frumos și de gingaș, un templu de buzunar.

Însă nu știu cum reușeau preoții din vechime să se ducă să slujească acolo, pentru că drumul de acces spre sanctuar era atât de îngust, încât mă apuca vertijul, numai uitându-mă la el…

Nu v-ar veni să credeți, văzând cum arată acum, însă templul a fost demolat de turci, ca să-și construiască fortificații, din marmura lui; nimic nu rămăsese din el. Din fericire, s-au păstrat documentele antice care menționau numele arhitecților templului. Un alt noroc a fost că cei doi mai construiseră un templu similar, în apropiere, pe valea râului Ilissos, iar acesta a supraviețuit, într-o stare destul de bună. Așa că arheologii din sec. XIX, folosindu-se de planurile celuilalt sanctuar, au refăcut Templul Atenei Nike de la zero. Au adunat bucățelele de marmură de pe platou și, pe cele pe care le-au identificat ca aparținând templului nostru, le-au pus laolaltă, ca într-un puzzle 3D. E uimitor cum au redat viață unei clădiri ce părea pierdută pe vecie!

MONUMENTUL LUI EUMENES/AGRIPPA

Lângă Templul Atenei Nike, se află Monumentul lui Eumenes II (sec. II î.Hr.); de fapt, mai bine zis, doar postamentul pe care se înălța acesta. Eumenes a fost un rege al Pergamului, o cetate grecească din Asia Mică, care se simțea foarte atenian, sufletește, și a finanțat multe construcții în Atena. Cetățenii recunoscători i-au ridicat acest monument, după ce a ieșit învingător, într-o cursă de care, în cadrul Jocurilor Panatenaice. Regele era reprezentat, împreună cu fratele său, Attalos, într-o cvadrigă (un car cu patru armăsari). La cât era de înalt piedestalul, trebuie să fi fost imensă… În sec. I d.Hr., atenienii i-au făcut un rebranding și l-au închinat lui Marcus Agrippa, ginerele împăratului roman Augustus, ca să se pună bine cu acesta din urmă.

Este unul din puținele locuri de pe Acropole care nu prea mi-a plăcut. Mi s-a părut disproporționat de mare, în raport cu celelalte edificii, și cred că uriașul grupul statuar, la vremea lui, strivea tot câmpul vizual.

Propileele

De la Poarta Beulé, pornește o scară monumentală, cu trepte de marmură, construită de împăratul roman Claudius (sec. I d.Hr.). Flancată de Templul Atenei Nike și de Monumentul lui Agrippa, ajunge până la intrarea propriu-zisă în Acropole, numită Propilee, un portic cu coloane impunătoare.

Fațada Propileelor este identică cu a Parthenonului. Fusese gândită să ofere celor de-afară un eșantion al frumuseții din interior. Trebuia și să aibă exact aceeași lățime ca Parthenonul, dar asta ar fi însemnat să mai restrângă din spațiul alocat sanctuarului învecinat, al lui Artemis Brauronia. Preoții zeiței au făcut scandal și lucrările au fost oprite, iar porticul a rămas neterminat și asimetric.

Neterminat? Asimetric? Nu s-ar zice, nici după 2400 ani și o groază de incendii și devastări. Până și coloanele rămase fără capitel și acoperiș par să-și fi găsit un rost: sprijină cerul. Nu știu cum au reușit grecii, ce inspirație au avut să îmbine simplitatea cu eleganța, în arhitectura lor.

Te simți mic, pe treptele acestea colosale, și pierdut, printre coloanele care par atât de albe, dar au, de fapt, o nuanță difuză de auriu (specifică marmurei pentelice, din care sunt făcute). Desigur, tot acest alb e o iluzie istorică: în realitate, clădirile antice erau zugrăvite în culori foarte intense (ca să nu zic țipătoare, de-a dreptul). Pur și simplu, în timp, s-au decolorat.

Dar ce contează? Nu știu cum arătau Propileele, pe vremuri, dar sunt frumoase acum. Am rămas pe marginea unei trepte, ca să nu deranjez mareea de turiști, care tot urca și cobora, și am privit în jur. Nu-mi mai venea să plec. Cred că și vizitatorii din Antichitate trebuie să se fi simțit copleșiți.

Prin mulțimea de turiști, am văzut aici și câțiva arheologi, care inspectau situl, folosind niște dispozitive ce semănau cu detectoarele de metal. Răscoleau solul și, cum dădeau de câte un ciob sau de o pietricică, cât de mică, care părea să fi fost făcută de mâna omului, o culegeau și o băgau în sac. M-a uimit grija pe care o manifestau față de moștenirea trecutului, atât de mare, încât nu-și permiteau să piardă nici cea mai neînsemnată fărâmă.

Altarul Atenei Hygeia, Chalkotheka și Brauroneion

Aproape lipit de Propilee, se afla micul altar al Atenei Hygieia (protectoarea sănătății) și al zeiței sănătății, Hygieia (fiica lui Asklepios, zeul medicinei), pe care atenienii l-au ridicat, în sec. V î.Hr., în timpul unei epidemii de ciumă care devastase orașul. Din el, nu au mai rămas azi decât fundațiile și postamentul statuii din bronz a uneia din zeițe.

Tot în apropiere de Propilee, în dreapta, se aflau Chalkotheka (tezaurul Atenei) și Brauroneion, sanctuarul lui Artemis Brauronia, zeiță a naturii și a vânătorii, care le proteja pe femei, în timpul sarcinii și nașterii. Acestea, ca să-i ceară ajutorul, îi ofereau zeiței veșminte. Se zice că, în acest templu, ar fi existat o statuie a lui Artemis, realizată de unul din marii maeștri ai sculpturii antice, Praxiteles. Nici din aceste clădiri nu au mai scăpat întregi decât fundațiile.

Priveliștea de pe Acropole

Atena întreagă, munții dimprejur și țărmul Egeei pot fi admirate, de pe platou. În lumina amiezii, și marea, și geamurile de la mii de case străluceau, până în zare; părea un oraș solar. La poalele Acropolei, distingeam toate vestigiile din vale, pe care urma să le vizităm, în zilele următoare: și Templul lui Zeus Olimpianul, și Stadionul Panatenaic Kallimarmaros, și Agora veche…

Spre nord-est, se vedea Muntele Lycabettus, cel mai înalt punct din Atena (300 m), despre care se credea, în vechime, că fusese un bolovan aruncat de Pallas Atena din ceruri. Nu mă miră deloc mitul, pentru că și mie mi s-au părut tare ciudați și nepotriviți acești munți parcă apăruți din senin la orizont, în plină câmpie.

Spre sud-vest, se zăreau Dealul Philopappou (cu monumentul dedicat consulului roman Iulius Antiochus Filopappos, din sec. II d.Hr.), Golful Saronic (cu incredibilul albastru al Egeei) și Insula Salamina, unde a avut loc o bătălie navală, între greci și persani, acum 2400 ani, care a decis nu doar soarta războiului, în general, ci și pe cea a Atenei în sine. Povestea a fost cam așa: cât timp perșii erau ocupați să ardă și să distrugă cetatea, flota grecească, condusă de mai vechea noastră cunoștință, Themistocle, s-a refugiat în strâmtoarea de la Salamina. Dându-și seama că, dacă s-ar fi luptat undeva, în larg, forțele elene nu ar fi făcut niciodată față mult mai numeroasei flote persane, Themistocle a apelat la un tertip: l-a trimis la Xerxes pe sclavul său, Sycinus, ca să-l mintă că intenționa să-și trădeze compatrioții și să-l îndemne să intre în strâmtoare, ca să-i ia pe greci prin surprindere și să-i nimicească.

Xerxes, cam naiv, a înghițit momeala, așa că, în timpul nopții, navele persane s-au aventurat în spațiul foarte îngust dintre insulă și continent. Dimineața, văzându-le, grecii s-au prefăcut suprinși și înspăimântați și s-au retras, ca să-i atragă și mai mult pe adversari în cursă… după care, prinzându-i la înghesuială, i-au făcut zob. Numărul mare de vase al perșilor nu doar că nu i-a ajutat, în condițiile astea, dar i-a mai și încurcat; nu au mai reușit să manevreze eficient. Aproape jumătate din flota persană a pierit atunci. Supărat, Xerxes și-a retras din Grecia majoritatea trupelor, ca să nu o pățească și mai rău, și, astfel, atenienii au putut să-și recapete cetatea ocupată. Oare bătălia a putut fi văzută de aici, de pe Acropole? M-am întrebat, privind spre insulă.

Ce s-a întâmplat cu Atena, după luptele cu perșii? A devenit cea mai puternică cetate grecească și a încercat să își impună dominația asupra peninsulei, rivalizând serios cu Sparta. A început, pentru ea, o perioadă cunoscută sub numele de „hegemonia ateniană”, care a coincis și cu maxima dezvoltare a artelor și a culturii clasice.

În caz că vă întrebați ce s-a întâmplat, după război, și cu prietenul nostru, Themistocle: ei bine, a fost aclamat ca erou… pentru o vreme. Dar, în timp, imaginea lui publică s-a cam erodat, atât din cauza uneltirilor spartanilor (care nu l-au iertat niciodată pentru afrontul legat de reconstrucția zidurilor), cât și a rivalității sale cu alt general atenian, Aristide (o rivalitate politică, dar care pornise de la chestiuni amoroase; se îndrăgostiseră amândoi de același băiat, frumosul Stesilaus din Ceos). A fost acuzat, pe nedrept, de trădare și a trebuit să fugă, ca să nu ajungă la închisoare. După o traversare a Egeei demnă de un roman de aventuri, s-a refugiat în Imperiul Persan. Regele Xerxes (pe care, să nu uităm, Themistocle îl păcălise și-l bătuse măr, la Salamina) l-a apreciat, totuși, mai mult decât compatrioții lui și l-a primit cu brațele deschise, recunoscându-i valoarea. I-a oferit o funcție de demnitar, în administrația sa. Astfel că generalul și-a trăit, în liniște și bogăție, ultimii ani, în Persia, dar, în Grecia, a fost reabilitat abia postum.

În episodul următor, vom continua vizita pe Acropole și vom explora unul cele mai frumoase (și bine păstrate) temple ale acesteia, Parthenonul, și vom afla mai multe și despre personalitățile istorice de care se leagă construcția acestuia, omul de stat Pericle și sculptorul Fidias.