Călătorie în Grecia, episodul 3: marile sanctuare ale Acropolei

Ne-am oprit, dragi cititori, la sfârșitul articolului anterior, chiar pe treptele Parthenonului, cel mai impunător templu al Atenei antice, după ce am făcut împreună turul întregului sit arheologic. În episodul de astăzi, vă invit să descoperim piesele de rezistență ale Acropolei: marile ei sanctuare; iar, apoi, pe drumul de întoarcere spre oraș, să aruncăm o privire și monumentelor de pe versantul sudic al acesteia.

Parthenonul

L-am lăsat la urmă, după ce v-am povestit despre ziduri, Propilee și alte vestigii mititele, dar adevărul e că Parthenonul, un colos liniștit, e primul lucru care îți sare în ochi, chiar de la distanță, de cum pui piciorul pe platou. Deși foarte masiv, nu-i deloc butucănos: coloanele sale au vârful mai îngust decât baza, ceea ce face întreaga construcție să pară mai zveltă decât e, în realitate.

Am avut răbdare doar în scris; la fața locului, m-am dus țintă la Parthenon, înainte de a vizita orice altceva. O groază de turiști îi dădeau târcoale, înarmați cu selfie stick-uri, dar păream cu toții foarte mici, pe lângă el. Lumina amiezii îl transfigura. M-a emoționat geometria rafinată a coloanelor de tip doric, simple, elegante, aproape aurii (tot din marmură pentelică, ca și Propileele). Privindu-le, încercam să îmi imaginez măreția de odinioară. Mă gândeam că trebuie să fi fost genial arhitectul care găsise echilibrul perfect între putere și eleganță, însăși esența frumuseții de tip clasic. Sună siropos? Probabil, dar, sincer, nu ai cum să nu fii impresionat, la doi pași de Parthenon…

Pe locul ocupat astăzi de templu, se afla, înainte de războiul cu perșii, un sanctuar arhaic, din poros (calcar), pe care istoricii îl numesc Ur-Parthenon sau Hekatompedon. Când trupele lui Xerxes au ocupat Acropola, a fost ars și distrus din temelii, odată cu toate celelalte clădiri. Câteva fragmente din fațada acestuia au fost găsite de arheologii moderni și sunt expuse la Muzeul Acropolei. Șocul și trauma de a vedea distruse templele lor iubite a fost atât de mare, încât le-a luat atenienilor 30 ani să construiască Parthenonul de azi, în locul lui.

Artizanul programului de reconstrucție a Acropolei și al Parthenonului a fost Pericle, omul de stat de al cărui nume se leagă Epoca de Aur a Atenei (sec. V î.Hr.). Sub oblăduirea lui, au înflorit artele, teatrul, sculptura, arhitectura, filozofia, iar cultura greacă a atins apogeul. El a venit cu ideea de a reclădi templele de pe Acropole, nu doar ca act religios, ci și politic: au fost un simbol al renașterii, după război, a statului atenian și a democrației.

Cu toate că era, oficial, templu, Parthenonul nu a fost folosit niciodată ca lăcaș de cult propriu-zis. E interesant că avea, pentru atenienii din vechime, exact aceeași funcție pe care i-au acordat-o și cei de azi: de simbol al cetății, de „vitrină” care să reprezinte, în fața lumii, tot ce era mai de preț în cultura lor. Cu alte cuvinte, scopul lui era, în principal, să-i impresioneze pe vizitatorii străini (o performanță pe care o reușește și astăzi, în ruină). În subsidiar, găzduia și tezaurul Ligii de la Delos, din care făceau parte cetățile grecești aliate cu Atena.

Celebra fațadă vestică a Parthenonului (cadrul preferat al tuturor fotografilor amatori sau profesioniști) era în curs de renovare, acoperită de schele, când am fost eu pe acolo, așa că vă ofer o imagine vintage cu aceasta (din colecția personală a mătușii mele, care a vizitat Acropola, în 1998):

Registrul de deasupra coloanelor era decorat, în exterior, cu basoreliefuri care ilustrau lupta mitologică a centaurilor cu lapiții și, în interior, cu o friză reprezentând Festivalul Panatenaic, cea mai importantă ceremonie religioasă a cetății.

Un grup statuar punea în scenă, pe frontonul de vest, mitul fondator al cetății (întrecerea dintre Poseidon, zeul mării, și Pallas Atena, zeița înțelepciunii și a războiului, pentru statutul de protector al orașului); pe cel de est, cel mai important și sacru, era sculptată nașterea miraculoasă a zeiței, din țeasta lui Zeus (șeful divinităților olimpiene). Toate acestea au fost realizate sub supervizarea lui Fidias, unul din cei mai mari sculptori ai Greciei Antice, după concept creat tot de el.

Majoritatea sculpturilor originale care au supraviețuit până azi nu se află la Atena, ci la British Museum, pentru că au fost cumpărate, în sec. XIX, de Lordul Elgin, un nobil britanic, și transferate la Londra (o acțiune care a generat o controversă mult prea mare pentru acest mic articol, dar despre care vă voi spune mai multe, într-un episod viitor, despre Muzeul Acropolei).

• 

• 

Mai lipsește ceva din Parthenon, nu doar aceste sculpturi: în interior, sub un tavan albastru cu stele aurii, se găsea statuia Atenei Parthenos, opera lui Fidias. Era o statuie criselefantină, adică din fildeș și aur. În semi-întunericul din cella (naosul, camera interioară a templului, fără ferestre, luminată doar de torțe), aurul scânteia tainic, iar vizitatorii străini rămâneau bouche-bée. De aici vine și denumirea de Parthenon, însă nu a fost niciodată numele oficial al templului. Pur și simplu, oamenii din vechime, după o vreme, au început să-i zică, informal, așa și termenul s-a încetățenit.

Sculptura, din păcate, nu mai există azi, dar o cunoaștem din mai multe reproduceri antice. Am văzut una, la Muzeul Național de Arheologie din Atena; mi s-a părut puțin prea somptuoasă (cel puțin, pentru o sensibilitate modernă), dar probabil că asta și fusese intenția lui Fidias, ca să-și slăvească cum se cuvenea zeița.

Statuia l-a făcut celebru pentru posteritate pe Fidias și toată Antichitatea a recunoscut-o drept opera sa de căpătâi, dar, în timpul vieții, nu i-a purtat mare noroc, ba dimpotrivă. Mai întâi, dușmanii politici l-au acuzat că ar fi furat din aurul destinat zeiței. El a reușit, totuși, să își dovedească nevinovăția dar, în cele din urmă, ceea ce l-a pierdut a fost propria vanitate (sau hubris, cum îi ziceau vechii greci, care se temeau teribil de ea). În tinerețe, sculptorul nostru, din prea multă dragoste, gravase numele iubitului său, Pantharkes, pe degetul mic al statuii lui Zeus Olimpianul, iar oamenilor li se păruse un gest drăguț, emoționant; dar, când a încercat aceeași șmecherie și s-a reprezentat pe sine însuși (ba chiar și pe bunul său prieten, Pericle), pe scutul Atenei Parthenos, a ieșit ditamai scandalul public. Fidias a fost arestat, pentru sacrilegiu, și și-a sfârșit zilele în temniță (o dovadă a faptului că grecii apreciau iubirea, dar nu și narcisismul).

Cât despre Pericle, ctitorul Acropolei? Ei bine, el a murit de ciumă, nu în închisoare sau exil (o performanță, desigur, ținând cont de ce pățiseră Fidias sau Themistocle!), dar tot nu a scăpat de criticile concetățenilor. Democrația ateniană era destul de dură; din te miri ce, te și trezeai ostracizat! A avut și Pericle mai multe procese pe rol și, în plus, era cam disprețuit pentru relația sa cu Aspasia din Milet, o faimoasă curtezană, foarte cultă și inteligentă, care îl învățase arta oratoriei chiar pe marele Socrate. Pericle se consfătuia, adesea, cu ea, în chestiuni politice (un lucru nemaiauzit, în epocă). Oamenii râdeau de el, pentru că o iubea atât de mult, încât o săruta, în fiecare zi, și dimineața, și seara (ce dubios!). Nimeni nu s-a scandalizat că Fidias se îndrăgostise de frumosul Pantharkes; dragostea pentru băieți făcea parte din normalul vieții ateniene. Dar ca un bărbat să iubească o femeie independentă și educată, să-i aprecieze opiniile și inteligența, ba chiar să o trateze pe picior de egalitate cu el? Ferească Zeus! Societatea greacă era foarte machistă, iar femeile nu erau bune de nimic altceva decât să aibă grijă de casă și copii. Nici nu aveau voie să umble pe stradă, după bunul plac, ci trebuiau să stea, toată ziua, închise în gineceu (apartamentul lor) și să-și vadă de gospodărie. Viața publică aparținea doar bărbaților.

După epoca lui Pericle, Parthenonul a rămas mândria Atenei antice, dar apoi, de-a lungul secolelor, a fost transformat în biserică bizantină, moschee și, în cele din urmă, arsenal. Aceasta din urmă s-a dovedit a fi o idee foarte proastă, pentru că, în sec. XVII, în timpul războiului dintre turci și venețieni, depozitul de praf de pușcă din interior a explodat, atins de un glonț, și a distrus cella, acoperișul și friza. Culmea, până atunci, templul se păstrase în stare relativ bună. Dar, chiar și așa, devastat, tot nu și-a pierdut puterea de a-i fascina pe cei care îl vizitează…

Templul monopter al lui Augustus și al Romei

Lângă Parthenon, micuțul templu monopter al lui Augustus și al Romei a fost înălțat de atenieni, în sec. I d.Hr., ca să-l impresioneze pe împăratul roman și să-i intre în grații. „Monopter” înseamnă un sanctuar alcătuit doar dintr-o colonadă circulară și un acoperiș, fără cella, camera interioară, prezentă în structura majorității templelor antice (un astfel de templu arăta, dacă vreți un termen de comparație, cam ca unul din acele pavilioane drăguțe, în care se servea ceaiul, în grădinile Angliei victoriene). Au mai rămas din el doar niște fragmente de coloane, aranjate, cu grijă, în cerc, pe conturul fundațiilor sale.

Statuia Atenei Promachos

Între Parthenon și Erehteion (celălalt mare sanctuar al Acropolei), pe vizitatorii din vechime îi întâmpina statuia colosală, din bronz, a Atenei Promachos (Luptătoarea). Creatorul ei a fost tot Fidias. Atât era de înaltă, încât vârful suliței pe care o ținea în mână putea fi zărit, deasupra zidurilor, de marinarii care navigau dinspre Cap Sounion spre Atena. Văzând-o, nu mai puteai avea nicio îndoială cui îi aparținea fortăreața.

• 

• 

Când capitala Imperiului Roman s-a mutat, în sec. IV d.Hr., la Constantinopol, statuia Atenei Promachos a fost transportată acolo și expusă în Hipodrom. A mai rezistat încă vreo 900 ani, până în 1203, când unor spectatori superstițioși, veniți să urmărească cursele de care, li s-a părut că zeița făcea cu mâna un gest prin care i-ar fi chemat în oraș pe franci, dușmanii lor. Mulțimea, înfuriată, a tăbărât pe ea și a distrus-o.

Erehteionul

Erehteionul este un templu mai mic, dar foarte elegant. S-a păstrat, din fericire, mai bine decât Parthenonul. Au scăpat intacte nu doar coloanele, ci și bună parte din cella (naosul). Numele său provine de la Erehteu, care a fost un rege mitologic al Atenei. Cultul său, foarte vechi, era popular în epoca arhaică, dar, în timp, această divinitate locală a fost asimilată zeului mării, Poseidon.

Coloanele din pridvorul sudic al Erehteionului au forma unor femei, Cariatidele, care sprijină construcția pe capetele lor. Este un element arhitectonic mai rar întâlnit în design-ul clădirilor din acea epocă. Cariatidele pe care le puteți vedea aici sunt, însă, niște copii (originalele se găsesc la Muzeul Acropolei, despre care vă voi povesti, într-un articol viitor). Nu cunoaștem semnificația acestor statui, dar se crede că le-ar reprezinta pe Arrephoroi, fecioarele care o slujeau pe zeiță.

Mi s-au părut tare frumoase, cu cosițele lor împletite în spic de grâu și tunicile, ale căror falduri au fost sculptate în așa fel încât să evoce striațiile pe care le aveau, de obicei, tamburii coloanelor. Aduceau întregului o notă neașteptată de feminin și de umanitate.

Am dat ocol templului. Frumusețea Cariatidelor, desigur, mă vrăjise… dar nu merita ignorat nici porticul nordic (cel pe care îl văzusem, încă din prima noapte, de jos, din Piața Monastiraki). Coloanele ionice grațioase, cu capiteluri spiralate, îl făceau să pară incredibil de delicat.

Aruncând un ochi înăuntru (din prag, evident, căci nu era permis accesul publicului în sanctuar), am reușit să disting o parte din tavanul porticului. Era format din mai multe casete, cu decorațiuni din modele geometrice, surprinzător de moderne, ca gust. Mi-a adus aminte de vestigii similare, pe care le văzusem, cu o vară înainte, la Roma, în Forum (e clar de unde s-au inspirat romanii).

Templul a fost dedicat atât Atenei, cât și lui Poseidon, ca să îi împace pe amândoi. Legenda zice că, la întemeierea orașului, cei doi s-au întrecut, pentru onoarea de a fi protectorul noii cetăți. Ca să-și dovedească puterea și abilitățile divine, Poseidon a creat, din spuma mării, un armăsar alb, puternic, de o frumusețe nemaivăzută. Zeița, în schimb, a lovit cu sulița în pământ și, în acel loc, a răsărit… un măslin. Concurentul a strâmbat din nas: nu i s-a părut nici pe departe la fel de impresionant ca demonstrația lui de forță. Cetățenii au ales-o, totuși, pe Atena, pentru că au înțeles importanța economică a măslinului, dar le-au făcut un templu amândurora, ca să nu fie supărat nici Poseidon.

Era, de fapt, un lăcaș de cult 3-în-1: sub același acoperiș, și Atena, și Poseidon aveau câte un sanctuar separat, ba chiar și lui Zeus i se construise unul (probabil, ca să nu se simtă exclus tocmai șeful olimpian).

Multe minunății, de care atenienii erau tare mândri, se găseau în acest templu: mai întâi, în sanctuarul dedicat zeiței războinice, un xoanon (statuie de lemn), reprezentând-o pe Atena Polias (Protectoarea Orașului), care data din epoca arhaică. Supraviețuise jafului persan, pentru că localnicii îl luaseră cu ei, când evacuaseră cetatea. Această statuie veche era foarte iubită și, datorită ei, nu Parthenonul, ci Erehteionul s-a impus ca centru al vieții religioase de pe Acropole. În fiecare an, pentru ea, era țesut un peplos (o tunică) de culoarea șofranului, care era transportat ceremonial, într-o corabie pe roți, prin tot orașul, în timpul Marii Procesiuni Panatenaice, pornind din Kerameikos, cartierul meșteșugarilor, pe Calea Sacră, trecând prin Agora și oprindu-se lângă Parthenon; statuia zeiței era înveșmântată, cu fast, în această tunică, în cadrul celei mai importante ceremonii religioase din an.

Apoi, în sanctuarul lui Poseidon, se afla „Marea” Erehteis, mai precis un bazin cu apă care îl simboliza pe zeul acvatic (după unele versiuni ale mitului, el ar fi creat nu armăsarul, ci această mare, în timpul concursului). Construcția fusese gândită în așa fel încât, atunci când bătea vântul dinspre sud, din bazin părea să se audă zgomotul valurilor. La subsol, trăia șarpele sacru, protector al lăcașului, pe care preoții îl hrăneau cu prăjituri cu miere. La doi pași de templu, era mormântul lui Cecrops, primul rege al Atenei, care ar fi arbitrat întrecerea dintre zei și, tot în apropiere, în Pandrosion (sanctuarul dedicat fiicei sale, Pandrosos), se găsea și măslinul creat de Atena, despre care se povestea că s-ar fi regenerat miraculos, de la sine, după ce fusese ars de perși… Din toate acestea, nu a mai rămas nici urmă. Doar locul unde se afla măslinul a fost identificat, pentru că arheologii au descoperit sistemul de irigație care asigura apa menită să-i hrănească rădăcinile (da, s-au gândit și la asta, acum 2400 ani!).

Măslinul pe care îl puteți vedea azi, aproape lipit de flancul Erehteionului, nu e nici antic, nici creat de vreo nobilă figură olimpiană, nici renăscut ca prin minune; a fost plantat, în modul cel mai prozaic cu putință, în secolul XX, de regina Sofia a Greciei, în amintirea celui străvechi. Interesant, totuși, că numele ei se traduce prin „înțelepciune”, adică exact unul din atributele divine ale Atenei; e o frumoasă legătură simbolică, peste veacuri, cu zeița protectoare a lăcașului.

Vechiul Templu al Atenei Polias

Soarele intrase puțin în nori și atmosfera locului parcă se schimbase cu totul: mai dramatică, mai mohorâtă, poate… În fața Erehteionului, am observat fundațiile din poros (calcar) ale unui sanctuar arhaic, dedicat… ghiciți cui? Zeiței Atena, evident, ca mai toate lăcașele de cult de pe Acropole. Este vorba de vechiul templu al Atenei Polias (Protectoarea Orașului), care a fost distrus și ars din temelii de perși, în 480 î.Hr. Aici, se afla xoanon-ul, statuia de cult a Atenei, care a fost găzduită ulterior de Erehteion. Nu putem ști cum arăta templul, pentru că nu s-a găsit nici picior de capitel, friză sau ornament, numai fundațiile (au făcut treabă serioasă persanii), dar dimensiunile sunt impresionante. Trebuie să fi fost mult mai mare decât Erehteionul (deși mai mic decât Parthenonul) și, fiind sanctuarul principal al străvechii Acropole, frumusețea lui trebuie să fi fost pe potriva măreției.

Pisicile de pe Acropole

Am văzut multe, multe pisici pe Acropole. Erau durdulii, bine hrănite: niște mingi mari și pufoase. Aveau la dispoziție, printre ruine, munți peste munți din bobițe de mâncare uscată, la care contribuiau, fără îndoială, și turiștii, și oamenii locului. Îi priveau cu ochi leneși, fără mare interes, pe vizitatorii care veniseră cu mâna goală (cam nepoliticos, nu?).

• 

• 

• 

• 

Mi-a amintit că Tanti Lia, mătușa mea, îmi povestea cum, în dimineața în care trebuia să viziteze Acropola, a luat, pe șest, diverse bunătăți de la bufetul suedez pentru mic dejun al hotelului, ca să hrănească pisicile. După cum se poate vedea și din poză, în 1998, când a fost ea în Grecia, turismul internațional nu cunoscuse încă dezvoltarea din prezent și, prin urmare, nici locatarii felini de lângă Parthenon nu erau atât de grași…

• 

• 

odeonul lui herodes atticus

M-a încântat nespus incursiunea în lumea ruinelor. Am visat cu ochii deschiși la cum trebuie să fi arătat fortăreața sacră a zeiței Atena, acum 2400 ani, pe vremea lui Pericle… dar trecuseră deja câteva ceasuri bune și se făcuse vremea să revenim în orașul modern. La întoarcere, ne-am oprit la Odeonul lui Herodes Atticus, pe lângă care trecusem, în articolul anterior.

Ctitorul său, numitul Herodes Atticus, a fost un mare bogătaș din Atena secolului II d.Hr., care a ajuns demnitar la Roma și profesor al împăratului Marcus Aurelius. Lui i-a revenit onoarea de a fi primul consul de origine greacă. Odeonul l-a construit, din dragoste și dor, în memoria soției lui romane, Appia Annia Regilla, preoteasa zeiței agriculturii, Demeter. Trecuseră 600 ani de la epoca lui Pericle, se schimbaseră vremurile și nimeni nu s-a mai minunat că omul și-a iubit mult soția (mai ales că Grecia făcea acum parte din Imperiul Roman, în care femeile aveau incomparabil mai multe drepturi și o mai mare prezență în viața publică, decât înainte).

Odeoanele erau sălile de concerte ale Antichității și aveau proprietăți acustice diferite de cele ale teatrelor. Erau concepute special pentru o experiență muzicală cât mai plăcută. Superstarurile care animau scenele antice nu erau, însă, Beatles sau Queen, ci cântăreți din liră, harpă, syrinx (nai), tympanum (tamburină), salpinx (trompetă) sau kithara (nu vă lasați păcăliți de nume; nu era o chitară, ci un alt tip de liră, mai complexă, care fusese inventată, se zicea, chiar de zeul Apollo). De asemenea, muzica se îngemăna, pe vremea aceea, cu poezia. Numeroși muzicieni erau și poeți și, în Odeon, se organizau nu doar concerte, ci și concursuri de recitat versuri. De asemenea, grecii credeau că exista o relație specială între muzică și matematică, așa că nu puteai fi muzician bun, dacă nu înțelegeai teorema lui Pitagora. Șlagărele vremii trebuiau să aibă o anume structură, iar armoniile muzicale să fie fundamentate pe legi matematice. Fantezia nu prea era încurajată: Platon, de exemplu, îi critica strașnic pe cântăreții nonconformiști, care improvizau melodii pe loc, fără să respecte regulile tradiționale de compoziție. Probabil că nu s-ar fi dat în vânt după jazz sau rock’n’roll, dacă ar fi existat pe atunci!

Se dau și în prezent spectacole, în Odeonul lui Herodes Atticus. Acustica amfiteatrelor antice este imbatabilă, chiar și în ziua de azi. Orice șoaptă, murmurată de cineva de pe scena Odeonului, poate fi auzită de oricare dintre spectatori, chiar și de cei din ultimele rânduri – și asta, fără amplificare electrică sau difuzoare. Am testat personal fenomenul, dar nu aici, ci în amifteatrele de la Plovdiv (Bulgaria) și Pompei (Italia). Recunosc că am fost uluită de cât de bine se auzea.

Peripatos și Asklepion

Am vrut să ne întoarcem spre Monastiraki, dar am observat, în dreptul Odeonului, o cărare, numită „Peripatos” (în traducere, „drumul care înconjoară”); părea să coboare de-a lungul versantului sudic. Dornici să mai explorăm puțin, am luat-o pe acolo. Ce schimbare, după mulțimile de pe platou! Eram numai noi doi, pe potecă. Noi și niște țestoase mari, care mișunau alene, prin vegetația uscată, deja pârjolită de soare, deși vara nici nu începuse încă.

Cam făcusem supradoză de ruine (dar în sensul bun, desigur) și, după atâta alb și albastru, verdele era binevenit. Vântul puternic de pe Acropole nu se mai simțea aici; se făcuse, prin urmare, foarte cald, canicular aproape. Pe marginea drumului, erau presărate fragmente de altare și coloane, năpădite de iarbă și maci. Făceau parte din Asklepion, sanctuarul zeului medicinei, Asklepios.

Acest templu era, de fapt, un sanatoriu, la care veneau bolnavi din toată Grecia. Timp de mai multe zile, ei primeau îngrijiri medicale și participau la ritualuri religioase; puteau pleca, atunci când le apărea Asklepios în vis (un semn sigur că pacientul urma să se însănătoșească, credeau grecii antici).

TEATRUL LUI DYONISOS

Peripatos ne-a dus până la baza pintenului stâncos pe care se află Acropola, chiar lângă Teatrul lui Dyonisos, un amfiteatru uriaș (putea găzdui vreo 17.000 spectatori), pe lângă care Odeonul lui Herodes Atticus, cu capacitatea sa de 6.000 locuri, părea o piticanie. Gradenele pe care se așezau spectatorii, săpate în rocă, se întindeau aproape pe tot versantul. Spre deosebire de Odeon, aici se jucau numai piese de teatru.

Făcea parte dintr-un sanctuar mai amplu, dedicat zeului vinului și al fertilității, Dyonisos, lucru care ne arată că începutul artei dramatice nu a fost unul laic, ci religios (ca ritual închinat acestei divinități). Primele piese au fost tragediile, care puneau în scenă întâmplări mitologice. Fiecare din ele era jucată doar o dată; abia în timp, și-au dat seama oamenii că era mai rentabil să le joace de mai multe ori, așa cum facem și noi astăzi. În sec. V î.Hr., au început să fie scrise și puse în scenă și comedii, și piese satirice. Toate rolurile erau jucate de bărbați, chiar și cele de femei, iar moartea personajelor nu era niciodată arătată pe scenă, avea loc doar în culise, ca să nu șocheze publicul. La Atena, teatrul avea o popularitate uriașă, iar spectatorii se implicau atât de mult în reprezentația dramatică, încât ajungeau, uneori, să se ia și la bătaie (de pildă, odată, în timpul unei competiții între faimoșii dramaturgi Eschil și Sofocle, a trebuit să intervină armata, ca să-i potolească pe fanii înrăiți).

Era impresionant să fii singur aici, copleșit de imensitatea amfiteatrului, la doi pași de lespezile din marmură crăpată ale scenei. Păreau degradate și fragile, iar trecerea timpului, aproape palpabilă.

Un motan îi ținea companie poetului Menandru, în galeria elenistică cu statui de autori dramatici. Se întindea, leneș, cât era de lung, la soare, pe un bloc străvechi de marmură. Se răsfăța, cu burta în sus, de parcă Acropola toată era a lui.

Muream de sete, din cauza căldurii, dar se pare că edilii locului se gândiseră la tot: un automat cu sticle de apă minerală, păstrate la rece, ne aștepta, chiar la ieșire, lipit de zidul Muzeului Acropolei (muzeu despre care vom vorbi, într-un episod viitor). Am lăsat în urmă parcul arheologic și ne-au întâmpinat zgomotele, culorile și veselia din Plaka, unul din cele mai vechi cartiere ateniene, cu case cochete, din sec. XVIII.

Greu de crezut, dar cam așa trebuie să fi arătat și Acropola, înainte de restaurare: un talmeș-balmeș de clădiri din toate epocile, care sufocau ruinele străvechi. Când au început săpăturile, în sec. XIX, și s-a hotărât demolarea construcțiilor mai noi, ca să scoată la iveală vestigiile, au existat proteste, în presa vremii: arheologii erau acuzați că aveau să distrugă tot ceea ce Atena avea mai pitoresc și să lase Acropola nudă, numai piatră goală. Din fericire, după cum am văzut și în cursul vizitei noastre, nu au avut dreptate. Dar trebuie să recunoaștem că restauratorii au făcut minuni și îi putem considera și pe ei eroi ai povestirii noastre, alături de Pericle, Fidias ori Themistocle. Fără munca și ingeniozitatea lor, nu am fi putut să ne bucurăm astăzi de frumusețea redescoperită a lumii antice.

La final, o mică recomandare practică: la casa de bilete de pe Acropole, sunt cozi infernale, la care, în mod clar, nu merită să pierdeți vremea, dar nu merită nici să cumpărați online biletele, pentru că doar cele achiziționate la fața locului mai permit accesul la încă patru obiective antice: Biblioteca lui Hadrian, Agora (piața publică) veche, Agora romană, Lykeion (școala de filozofie a lui Aristotel) și situl arheologic Kerameikos (poarta principală și necropola Atenei). Acestea pot fi vizitate timp de 5 zile consecutive. Ca să evitați aglomerația de pe Acropole, puteți cumpăra biletele de la oricare din obiectivele de pe listă, unde nu e niciodată prea multă lume; noi le-am luat de la Biblioteca lui Hadrian. Dacă nu doriți să vizitați, în acel moment, obiectivul de unde îl cumpărați, ci preferați, de pildă, să mergeți întâi la Acropole, nu uitați să îi spuneți vânzătorului să nu vă ștanțeze încă biletul (trebuie compostat, de fiecare dată, la accesul în fiecare din siturile arheologice).

În episodul următor, vă invit să ne plimbăm prin pitorescul district istoric Plaka și în Syntagma (piața centrală) și, schimbând epoca, să descoperim împreună atât Atena modernă, cât și puțin din cea medievală.