Călătorie în Grecia, episodul 4: o plimbare prin centrul Atenei

La poalele Acropolei, veselă, plină de viață, de culoare, ne aștepta Plaka, cunoscută drept „districtul istoric” al Atenei. Între noi fie vorba, părea cam caraghios să-i zicem „istoric” unui cartier cu case din secolul XIX, când tocmai petrecusem jumătate de zi într-un sit arheologic cu vestigii de acum 2400 ani… dar, evident, Plaka este cea mai veche zonă încă locuită din Atena (Acropola e, totuși, un muzeu în aer liber).

Plaka, centrul istoric al Atenei

Mai toate broșurile și ghidurile turistice descriu Plaka drept un cartier „pitoresc”. Aș zice că nu se înșeală deloc. Am descoperit aici un labirint fermecător de străzi mititele și clădiri cu arhitecturi simple, elegante, în cel mai pur stil neoclasic, și flori, multe flori, la ferestre.

Majoritatea construcțiilor erau de pe la 1800, dar, pe ici, pe colo, mai scăpase întreagă și câte o casă mai veche, din vremea turcilor. Zugrăvite în tonuri calde, roz, galben, oranj pastelat, se asortau de minune cu lumina apusului. Rar întâlneai câte una care să nu aibă obloane groase, din lemn (ceea ce ne spune ceva despre cât de puternic bate Soarele, pe aceste meleaguri).

Neîndoielnic, la farmecul locului contribuia și prezența inconturnabilă a Acropolei, incredibil de aproape. Nu poți uita de ruinele străvechi, plimbându-te în Plaka. E de-ajuns să ridici puțin capul, ca să le vezi din nou. Te afli, practic, mereu în umbra lor.

Nu știe nimeni de unde vine numele cartierului: poate de la cuvântul albanez pliak, însemnând „vechi”, pentru că, în zonă, locuiau mulți arvaniți (o minoritate etnică albaneză), sau, poate, cum zice o legendă urbană, de la o placă, o lespede de marmură antică care s-ar fi găsit în dreptul unei intersecții importante din cartier.

În timpul stăpânirii otomane, aici trăiau grecii, creștini ortodocși (în timp ce populația musulmană locuia pe Acropole, protejată și de fortificații, și de garnizoana turcească). Atena ajunsese, pe atunci, un biet târg de provincie, căruia nu-i rămăsese mare lucru din gloria de odinioară. Condițiile economice lăsau de dorit și, în plus, supușii sultanului trebuiau să plătească, pe post de tribut, nu doar bani, ci și copii destinați corpurilor de ieniceri (motiv pentru care îi urau teribil pe cotropitori). A fost tare greu, pentru oamenii locului, secole de-a rândul, dar nimic nu s-a comparat cu cei 20 ani, între 1775 și 1795, în care guvernator al Atenei a fost Hadji Ali Haseki, un tiran care a asuprit populația și a distrus un număr enorm de monumente antice. Atâtea răutăți a făcut, încât a sfârșit cu capul tăiat, la porunca sultanului, când atenienii, exasperați, s-au plâns de el la Înalta Poartă.

După ce Grecia și-a câștigat independența, în sec. XIX, și Atena a fost desemnată capitală a noului stat, a început un amplu program de construcție și dezvoltare urbană, al cărui prim rezultat a fost Plaka, așa cum o vedem astăzi, cu clădirile ei, care îmbină neoclasicismul cu spiritul mediteranean.

Totuși, nu vă așteptați să aveți parte de o „experiență autentică” a vieții ateniene, hoinărind pe aceste străduțe, care sunt cam la fel de tradiționale pe cât e și Centrul Vechi de la noi, de pe Lipscani (adică mai deloc). Mai degrabă veți observa aici baruri, restaurante, gelaterii și magazine pline de suveniruri kitsch cu spartani, decât traiul de zi cu zi al oamenilor. Mai mult călători străini veți vedea, decât localnici. Atât de aproape de Acropole, cu un asemenea vad turistic, era imposibil să nu se întâmple așa. Nu avea Plaka cum să scape de gentrificare.

E rău? E bine? Nu știu cum arăta Plaka înainte, deci n-ar fi corect să-mi dau cu părerea. Știu doar că arhitectura mi s-a părut frumoasă și lumina asfințitului, din acea seară, divină – și asta a fost de-ajuns ca să îmi placă. Poate că avea un aer un pic artificial… dar, până la urmă, există oare, cu adevărat, o „Experiență Autentică” a unui loc, una și bună? Realitatea Atenei e compusă dintr-un mozaic de mii, poate milioane de mici experiențe cotidiene, ale localnicilor, ale turiștilor, ale tuturor… iar Plaka e și ea o fațetă a acestei realități. Vă îndemn și pe voi să nu o ocoliți, doar pentru că vă gândiți că e „prea turistică”; ar fi păcat.

Odos Tripodon și Monumentul lui Lysicrate

Am luat-o, alene, pe Odos Tripodon, cea mai veche stradă din lume (a intrat și în Cartea Recordurilor). Acum 2400 ani, ea lega Teatrul lui Dyonisos (cel de pe versantul sudic al Acropolei), de Agora, piața publică a Atenei (care se afla în apropiere de Monastiraki, pe care o vizitasem, în prima seară). Numele său înseamnă „Strada Trepiedelor” și i s-a spus așa, pentru că, în Antichitate, câștigătorii concursurilor de muzică sau poezie, organizate în teatrul mai sus-menționat, primeau ca premiu un trepied de bronz, pe care apoi îl expuneau, cu mare mândrie, de-a lungul acestei străzi (de obicei, în vârful câte unui mic edificiu, numit monument choregic).

Traseul străzii a rămas neschimbat, de atunci și până acum, dar pavimentul original și clădirile antice s-au făcut praf și pulbere, între timp… cu o singură excepție: monumentul choregic al lui Lysicrate, un muzician din sec. IV î.Hr., care câștigase, împreună cu un cor de băieți, una din competițiile de care vă ziceam. Trepiedul lui s-a pierdut ori a fost furat, de-a lungul secolelor, dar construcția s-a păstrat surprinzător de bine și este cel mai vechi edificiu existent, la care să se fi folosit coloane cu capiteluri de ordin corintic, decorate cu frunze de acantă (sau pălămidă, pentru cei ce cunosc denumirile populare ale plantelor). Nu a împărtășit soarta tristă a tuturor celorlalte monumente choregice de pe stradă, pentru că a avut norocul să fie încorporat într-o mănăstire capucină și îngrijit de noii proprietari. Lordul Byron, poetul britanic, a poposit la această mănăstire și a folosit monumentul lui Lysicrate drept birou, pentru a-și scrie versurile.

M-a uimit puțin să-l văd, apărând, deodată, dintre casele de secol XIX, ascuns în frunzișul câtorva copaci (căci, în preajma lui, fusese amenajat un mic scuar înverzit): un intrus timid, dar având naturalețea cu care, în Atena, vestigiile antice coexistă, la tot pasul, cu modernitatea. Ne-am așezat pe o bancă, la umbra lui. Lângă noi, un motan leneș și foarte gras dormea dus. A deschis un ochi, ca să ne evalueze înghețata cu iaurt grecesc, miere și nuci, din care mâncam, dar a judecat-o, fără îndoială, ca fiind inferioară altor opțiuni gastronomice, disponibile în acest cartier plin ochi cu restaurant, și s-a culcat la loc. Culmea, nu părea interesat câtuși de puțin nici de porumbeii imenși (foarte bine hrăniți și ei), care se plimbau fix lângă botul lui! Dar cine să-și mai bată capul să vâneze, când niște bucățele de souvlaki (faimoasele frigărui grecești) puteau să pice așa ușor, dintr-o mână de turist?!

Întregul cartier mi s-a părut, de altfel, un mare paradis pisicesc. Nu or fi fost ei așa răsfățați ca cei de pe Acropole, dar, cu siguranță, viața nu era deloc rea nici pentru locatarii felini din Plaka…

Interludiu gastronomic în Plaka

Dacă tot ne găseam înconjurați de restaurante, flămânzi fiind, am ales, mai mult la întâmplare, unul care se lăuda cu specialități locale, în meniu; Taverna ta Gyouvetsakia era numele său. Ne-a luat în primire un chelner rotofei, jovial și foarte vorbăreț, care s-a apucat, de îndată, să ne facă vreo mie de recomandări culinare, dar s-a supărat, văzând ce intenționa tata să comande de băut: „Bere Amstel? În Grecia?! Nu. Nu se poate! Vă aduc Alfa, berea noastră!”… Era prea amuzant, cu patriotismul lui, ca să ne enervăm. Ce puteam să facem? Am băut berea locală, dar nu ne-a părut rău: a fost chiar bună. Am apreciat, de altfel, și preparatele pe care ni le recomandase; așa am făcut cunoștință și cu celebrele souvlaki, dar și cu pastitsio (musaca făcută cu carne de vită și paste, în loc de cartofi) și preferata mea, brânza feta cu miere și susan, la cuptor.

După ce l-a auzit pe tata remarcând că îi părea și mai bună, și mai ieftină mâncarea din Grecia, decât, de exemplu, la Paris, ospătarul nostru s-a simțit măgulit și ne-a întrebat cam cât ar costa un prânz acolo. I-am spus și noi ce ne mai aminteam, vreo 20-30 euro; lui i s-a părut prea scump, s-a luat cu mâinile de cap și le-a plâns de milă săracilor parizieni. Peste câteva minute, s-a întors la masă, cu altă întrebare și, apoi, încă una și încă una… Practic, cum ne mai aducea câte o gustare sau o băutură, cum ne mai chestiona nițel, după care izbucnea, din ce în ce mai revoltat: „How do you live in Paris?!!”… A tot ținut-o așa, până când ne-am prins că ne luase drept francezi. S-a bucurat, aflând că tot balcanici de-ai lui eram. Nu-l copleșea vreo mare admirație pentru occidentali, fiindcă, așa cum a ținut să ne explice: „Toată cultura și civilizația lumii a început în Grecia”… Avea omul conștiința propriei valori naționale, nu glumă!

Templul lui Zeus Olimpianul, Arcul lui Hadrian și Bulevardul Amalias

Înainte de a porni din nou la drum, spre Syntagma, piața centrală a Atenei, am insistat să facem un mic ocol, până la niște vestigii antice din apropiere, pe care le ochisem ceva mai devreme, când priveam panorama urbană, de sus, de pe platoul Acropolei.

După Parthenon și Erehteion, nu credeam că puteam să mai vedem, la capitolul ruine, ceva ce ar fi putut să ne impresioneze din cale afară, dar iată că, la doar trei străzi mai încolo, am dat de Templul lui Zeus Olimpianul, un sanctuar atât de mare, încât cetățenii s-au răsculat și l-au dat jos pe conducătorul care începuse să îl clădească, tiranul Pisistrate (sec. VI î.Hr.), fiindcă prăpădise prea mult din banii publici pentru construcție (astfel, templul făcându-se indirect responsabil de instaurarea democrației ateniene). Abia după 600 ani, a fost terminat, din cauză că nimeni nu avea suficiente fonduri pentru așa un gigant de clădire. Povestea aceasta o aflasem pe Acropole, trăgând cu urechea la ce istorisea ghidul unui grup organizat, pe lângă care am trecut… și recunosc că m-a amuzat.

Situl arheologic era deja închis, așa că am aruncat doar o privire, agățați de gard. Din 104, au rămas în picioare numai 15 coloane din marmură pentelică, cu reflexe de aur cald (care părea aproape roșu, la ceasul albastru al amurgului). Încă una putea fi văzută, țăndări, pe jos. Numai încercând să-mi imaginez cum trebuia să fi arătat întregul, mă lua amețeala. N-aș fi crezut că o să ajung să zic una ca asta, dar Parthenonul era un pitic, pe lângă acest sanctuar, în vremurile lui de glorie. A fost unul din cele mai mari ale lumii antice.

Lângă el, o prezență mai modestă, dar la fel de veche: Arcul lui Hadrian, o poartă care, odinioară, marca intrarea în cartierul roman Hadrianopolis și, acum, pe cea a sitului arheologic. Împăratul roman Hadrian a fost cel care a terminat construcția Templului lui Zeus Olimpianul, în sec. II d.Hr.

Dar… mai multe despre acest sanctuar și despre Arcul lui Hadrian, într-unul din episoadele viitoare. Să continuăm, până atunci, plimbarea pe străzile Atenei și să o luăm pe Leoforos Amalias (una din arterele majore), înspre Syntagma, piața centrală. În limba greacă, leoforos înseamnă „bulevard”, iar odos, „stradă”. Sunt două cuvinte pe care le veți întâlni peste tot, pe hartă și pe indicatoarele stradale; e bine să le știți sensul, ca să vă orientați mai ușor.

Tot ca să vă fie mai comod să vă descurcați în Grecia, vă îndemn să învățați și alfabetul. Nu e foarte greu și unele litere sunt comune (în fond, alfabetul latin descinde din cel etrusc, care, la rândul său, a fost creat după modelul celui grecesc). Desigur, veți găsi indicatoare în engleză, la toate obiectivele turistice majore, dar nu strică deloc să știți să descifrați, de exemplu, numele străzilor, din mers, fără să fiți dependenți de GPS. În plus, chiar dacă nu cunoașteți limba, veți constata că simplul fapt de a putea să citiți scrierea va mai diminua puțin distanța dintre voi și cultura locală. Puteți privi tot procesul de învățare ca pe un joc distractiv și o experiență prin care începeți să cunoașteți Grecia, chiar înainte de a pleca de acasă. Eu nu am regretat timpul și efortul, ba dimpotrivă: m-a ajutat să mă mișc mai lejer prin universul grecesc.

Înaintând pe Bulevardul Amalias, imaginea Acropolei, cocoțată în vârf de deal, ne-a mai ținut companie o vreme, plutind deasupra blocurilor din beton, construite prin anii ’60, în stil brutalist (cum mai văzusem, în prima noapte, pe Odos Athinas), și a marilor hoteluri moderne, de patru-cinci stele, care ocupau trotuarul din stânga. Pe cel din dreapta, am trecut pe lângă Ethnikos Kipos (Grădina Națională), un parc public care și-a început existența, la 1840, sub oblăduirea reginei Amalia, ca grădină a Palatului Regal din apropiere. Dinspre frunziș, răzbătea o aromă delicioasă de citrice și vegetație proaspătă; pe jos, numai portocale strivite, căzute din pomi.

Piața Syntagma

Am ajuns și în ceea ce s-ar putea numi Agora modernă a Atenei, Syntagma (se citește [Síndagma]; în traducere: Piața Constituției). Avea un aspect cam hibrid, între piață publică și parc. Câmpul vizual era dominat de clădirea neoclasică a Parlamentului (care flanchează Syntagma, pe latura de est, și a fost, pe vremuri, Palatul Regal) și de o fântână arteziană cu multe culori, cam psihedelică, situată în mijlocul pieței. Pe latura de nord, mi-au atras atenția niște clădiri mai vechi, în stil belle-époque, din care cea mai elegantă mi s-a părut Hotel Grande Bretagne.

Aici, în Syntagma, au avut loc protestele masive împotriva măsurilor de austeritate impuse, în 2009, în urma crizei economice (proteste pe care, poate, vi le mai amintiți de la TV, căci au ajuns, pe atunci, și în presa noastră).

Astăzi, atenienii se adunaseră cu intenții mai pașnice: să râdă, să glumească, să socializeze, așa cum se întâmplă, adesea, în orașele sudice, mediteraneene, în care căldura îi scoate pe oameni din case, de îndată ce apune Soarele. Treptat, ne-a cuprins și pe noi atmosfera veselă și relaxată a locului.

Dacă Acropola poate fi privită drept simbolul democrației antice, Piața Syntagma e, cu siguranță, cel al democrației grecești moderne. După Războiul de Independență, purtat împotriva Imperiului Otoman, grecii au hotărât să aducă un rege străin, pentru o mai mare stabilitate politică (cum au procedat și ai noștri, cu Carol I). L-au ales pe Otto, un tânăr prinț bavarez, care avea doar 17 ani, când a urcat pe tron. Cei care își imaginaseră că avea să le fie ușor să se înțeleagă cu el s-au înșelat amarnic. Deși era foarte tânăr, s-a vădit repede că intenționa să conducă despotic, ca monarh absolut. Oamenii i-au cerut, în repetate rânduri, să le ofere o Constituție, însă el a refuzat… până ce, exasperați, s-au adunat în fața Palatului Regal și au pornit o revoluție, pe 3 septembrie 1843. Regele nu ar fi vrut nici atunci să semneze Constituția (care fusese deja pregătită, în secret, de Consiliul de Stat), dar, până la urmă, n-a mai avut ce face și a pus să se citească noua lege fundamentală, din balconul palatului, ca să o poată auzi toți supușii. Astfel și-a câștigat Piața Syntagma numele, iar Grecia a devenit monarhie constituțională. Din păcate, regele Otto, cu apucăturile lui totalitare, nu a fost în stare să respecte Constituția pe care el însuși o semnase, așa că, peste câțiva ani, oamenii s-au răsculat din nou, l-au silit să abdice și au pus, în locul lui, un monarh cu ceva mai mult respect pentru lege.

Ermou și biserica bizantină Panagia Kapnikarea

La întoarcere, am lăsat GPS-ul să aleagă pentru noi drumul cel mai rapid… și așa ne-am pomenit pe Odos Ermou (Strada Hermes), pietonală, care leagă Syntagma de Monastiraki și este principala stradă de shopping din Atena. Toate brand-urile scumpe, occidentale (pe care nu prea le văzusem, în restul orașului), puteau fi găsite aici.

Și, tot aici, am descoperit o biserică bizantină miniaturală, din sec. XI: Panagia Kapnikarea. În ciuda dimensiunii, toate elementele decorative fuseseră lucrate cu o migală incredibilă, de bijutier, nu de arhitect… Micuțele arcade și coloane, din dreptul ferestrelor, sculptate până în cel mai mărunt detaliu, mi s-au părut prea frumoase.

M-au încântat jocul asimetric de forme arhitectonice care compuneau structura, zidăria de cărămidă, tipică pentru arhitectura bizantină, și aspectul minion, parcă de căsuță din turtă dulce. Este una din cele mai grațioase biserici pe care le-am văzut vreodată.

Dar, pe cât de mică, pe atât e de complexă: o biserică 3-în-1, cu două capele și un exonarthex (pridvor exterior). Da, ați citit bine, dragi vizitatori, în această construcție minusculă, sunt, de fapt, două biserici total diferite (nu știu unde anume încap)! Nici mie nu mi-a venit să cred… În plus, deși pare greu de imaginat, ținând cont de dimensiuni, planul său arhitectonic, de cruce greacă înscrisă în pătrat, este similar cu cel al catedralei Sf. Sofia din Istanbul, care a fost, înainte să cadă în mâna turcilor, cea mai mare biserică a creștinătății orientale.

Panagia Kapnikarea a fost construită pe la 1050, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, și numele ei ne dă de înțeles că ctitorul trebuie să fi fost un vameș care colecta impozitul numit kapnikon și dorea, probabil, să își mai spele, astfel, păcatele (perceptorii de taxe nefiind tocmai cunoscuți, în epocă, pentru vreo mare cucernicie, ci dimpotrivă; nu utilizau întotdeauna metode prea ortodoxe, ca să îi oblige pe oameni să plătească). Kapnikon reprezenta o taxă al cărei cuantum era calculat în funcție de câte vetre (cuptoare) avea fiecare familie (autoritățile foloseau vatra ca măsură a bogăției: cu cât aveai mai multe, cu atât erai mai înstărit și, ca atare, impozitat mai strașnic).

La prima vedere, pare că fundațiile bisericii s-au scufundat în pământ, dar, în realitate, s-a întâmplat exact invers: în ultima mie de ani, nivelul solului este cel care s-a ridicat foarte mult. E un fenomen natural, întâlnit peste tot: odată cu trecerea timpului, se tot depun straturi noi de praf, sedimente, aluviuni, până când temeliile vechilor edificii sunt înghițite cu totul. Dacă oamenii vor construi, de-a lungul epocilor, alte și alte generații de clădiri noi, se vor crea straturi succesive de fundații, care, în secțiune transversală, arată ca un fel de cremșnit arheologic (dacă vreți să vedeți un exemplu, sunt niște vestigii subterane, în stația de metrou Akropoli, păstrate in situ, care ilustrează perfect conceptul de secțiune stratigrafică). Întotdeauna, unde veți găsi ruine sau clădiri istorice, veți putea observa fenomenul; cu cât acestea sunt mai vechi, cu atât efectul e mai pronunțat, iar arheologii se folosesc de el, ca indiciu pentru a data descoperirile făcute. Așa se explică faptul că ruinele antice se află mereu la 2-3 metri sub nivelul actual al solului; cele medievale, ca în cazul de față, cam pe la jumătate de metru.

Nu știu de ce se construiau, uneori, biserici atât de mici, în acea perioadă; am mai văzut unele similare și în Bulgaria. Poate resursele economice precare să fi fost de vină?… Atena, în era bizantină, și-a pierdut faima și bogăția de altădată, după ce împăratul Iustinian (sec. VI d.Hr.) a închis Academia lui Platon, pe motiv că era prea păgână, într-o lume devenită exclusiv creștină. Prestigiul orașului se întemeia, mai ales, pe școlile sale de filozofie, așa că, în lipsa acestora, Atenei nu i-a mai rămas nimic special: o așezare ca oricare alta. Au urmat cele două veacuri (VII-VIII d.Hr.) cunoscute drept „Epoca tenebrelor bizantină”, când viața urbană din Imperiu a cunoscut un declin major, iar populația cetății, mult diminuată, s-a ascuns în spatele fortificațiilor Acropolei, de teama invadatorilor (pe bună dreptate, de altfel, căci Atena a fost prădată, de mai multe ori, de goți, slavi și alte neamuri migratoare).

La vremea când a fost clădită Panagia Kapnikarea, Imperiul Bizantin începuse să treacă printr-o perioadă mai înfloritoare, lucru dovedit și de numărul mare de biserici înălțate în oraș (o oglindă a creșterii demografice)… dar lumea mediteraneană nu mai era la fel. Secolele „întunecate” transformaseră civilizația luminoasă a Antichității târzii într-o societate nouă, mai rurală, fragmentată, militarizată, mereu în gardă față de potențialele pericole externe. N-a fost, desigur, prea grozav pentru cultură, dar, în ciuda inconvenientelor, Bizanțul a continuat să creeze o artă rafinată și originală, după cum putem vedea și din exemplul oferit de mica biserică pe care am avut surpriza să o găsim pe Ermou.

Avem noroc că ne mai putem bucura, astăzi, de ea. Era să fie dărâmată, în timpul marelui proiect de dezvoltare și sistematizare urbană, din timpul regelui Otto. Arhitecții voiau să scape de ea, ca să nu incomodeze traseul străzii Ermou, dar, din fericire, Ludwig I, tatăl lui Otto și rege al Bavariei, a văzut biserica, și-a dat seama ce valoare artistică și istorică avea și s-a opus acestor planuri. Astfel că Panagia Kapnikarea a rămas neatinsă, dar poziționată ciudat, fix în mijlocul străzii, ca o insulă care desparte în două fluxul de trecători. Intervenția lui Ludwig a salvat ceva extrem de rar întâlnit: un strop din Atena medievală (în afară de alte câteva biserici, nimic nu a mai supraviețuit, din acea epocă). Eu una îi sunt recunoscătoare regelui bavarez; m-a bucurat nespus întâlnirea neașteptată cu o biserică bizantină atât de veche.

Am ajuns și la sfârșitul plimbării noastre nocturne, la Monastiraki, iar Acropola ne-a apărut din nou, în fața ochilor (nu o mai văzusem de mult, nu?). În nici două ore, făcusem o incursiune și în timp, nu doar în spațiu: Antichitate, Ev Mediu și modernitate, laolaltă, la distanță de doar câteva străzi.

În episoadele viitoare, vom explora împreună alte vestigii antice: Biblioteca lui Hadrian, Agora veche, Agora romană și Areopagul (Sfatul bătrânilor atenieni). Nu sunt ele la fel de celebre pe cât e Acropola, dar multe experiențe și informații interesante îi așteaptă pe cei care doresc să le viziteze. Ne vor ajuta și pe noi să ne facem o imagine mai clară despre cum era viața de zi cu zi în Atena, acum 2400 ani.