Călătorie în Grecia, episodul 5: vestigiile ateniene din epoca romană

Templele de pe Acropole nu sunt nici singurele vestigii antice care există în Atena, nici singurele care merită vizitate. În preajma Pieței Monastiraki de astăzi, acum 2400 ani, se găsea piața publică: Agora. Dacă Acropola era centrul spiritual al cetății, Agora juca rolul de centru al vieții sociale și economice. Descoperirile rezultate în urma săpăturilor făcute în această zonă au fost sistematizate în cadrul a trei situri arheologice, aflate foarte aproape unul de altul: Biblioteca lui Hadrian, Agora romană și Agora veche. Cum trebuia, în câteva ore, să pornim către Pireu, portul Atenei, ca să prindem vaporul spre Insula Patmos, și nu aveam prea mult timp la dispoziție, tocmai această apropiere ni s-a părut tentantă și am hotărât să le vizităm, a doua zi după ce explorasem Acropola.

Biblioteca lui Hadrian

Prima oprire: Biblioteca împăratului roman Hadrian (sec. II d.Hr.). A fost, la vremea ei, ditamai biblioteca – atât de mare, încât, în curtea interioară, a fost construită, ulterior, o biserică bizantină, destul de mare și ea, nicidecum o piticanie. Avea 9 săli de lectură și 2 săli de conferințe (un concept destul de modern, nu?). În fiecare dintre acestea, se aflau, depozitate pe etajere, câte 16.800 cărți… ceea ce înseamnă că, în total, fondul de carte al instituției număra peste 150.000 lucrări. Un număr impresionant, care ne ajută să înțelegem de ce Antichitatea, spre deosebire de mileniul care i-a urmat, a fost o epocă atât de luminoasă, din punct de vedere cultural.

Din tot acest colos, nu au rămas în picioare, azi, decât o parte din zidul exterior, foarte masiv, construit din poros (calcar), imensele coloane corintice ale Propylon-ului (intrarea în bibliotecă) și câteva resturi arhitectonice, risipite ici și colo, din ceea ce a fost odată atriul (curtea interioară) a edificiului.

Prinsesem o zi capricioasă. Nu se putea hotărî cum să fie: când ieșea Soarele, când se înnora dramatic. Ne-am bucurat de timpul petrecut la bibliotecă, minunându-ne de tot ce aflam despre ea, din panourile cu informații de la fața locului. Spre deosebire de Acropole, turiștii nu se prea înghesuiau, pe aici. Ne-am găsit singuri, printre ruine, doar noi și amintirea lui Hadrian…

Ne-am apropiat de o arcadă stingheră, singura care mai supraviețuise din zidul de pe acea latură a Bibliotecii. Părea fără noimă acum, doar rezemând cerul, dar, prin ea, se zărea un cadru de vis, perfect, cu Acropola și cu Erehteionul. Pe vremuri, fusese, poate, poarta prin care se intra într-una din sălile de lectură; cine știe ce lucrări interesante, pierdute azi pentru totdeauna, am fi putut răsfoi, dacă i-am fi trecut pragul, cu 1900 ani în urmă. Cărțile, însă, pe atunci, nu semănau mai deloc cu cele din prezent: erau fie pergamente din piele, fie tăblițe de ceară și, bineînțeles, nu exista tipar; erau toate scrise de mână.

În locul cititorilor de odinioară, doar un motan singuratic își făcea siesta, în incinta bibliotecii. Sic transit gloria mundi, nu?… A catadicsit să ne facă onoarea de a ne lăsa să-l mângâiem, dar atât era de toropit, încât nici nu a întredeschis ochii și nu s-a ostenit măcar să toarcă.

Hadrian (76-138 d.Hr.), ctitorul bibliotecii, a fost un împărat blând și iubitor de cultură, care, spre deosebire de cei dinaintea lui, nu a mai început niciun război de cucerire (i-au fost, probabil, de-ajuns cele din Dacia, la care participase, în tinerețe, ca locotenent al predecesorului său, Traian). Ce-i drept, a avut și luxul de a trăi în anii de apogeu ai Imperiului Roman, când nu prea mai existau amenințări externe, iar provinciile subjugate vărsau bogății fără număr, în vistieria de pe malurile Tibrului. Hadrian a profitat din plin de această epocă de liniște și de prosperitate. Însoțit de iubitul lui, frumosul Antinous din Bithynia (o provincie cu populație tracă, din Asia Mică), a pornit într-un turneu prin tot imperiul, ca să-i cunoască mai bine atât pe supușii săi, cât și lumea lor. Dacă vă vine să credeți, el a fost primul împărat care a făcut lucrul ăsta (toți ceilalți s-au mulțumit să trăiască la Roma și doar să se înfrupte din impozitele colectate din provincii, fără vreun interes anume pentru acestea).

Pe unde s-a oprit, a mai clădit câte un templu, o biblotecă, o piață publică și multe, multe altele. De Grecia și, îndeosebi, de Atena, a fost de-a dreptul îndrăgostit (lucru care nu ar trebui să ne mire, pentru că toți romanii erau fascinați de cultura greacă, singura pe care o considerau ca fiind superioară culturii lor). A construit atât de mult, încât e imposibil să nu dați peste ceva din vremea lui, în mai toate siturile arheologice antice și în marile muzee ale lumii, motiv pentru care Hadrian a ajuns ca un prieten vechi și drag, cu care mă tot intersectez, în cele mai neașteptate momente. Ne vom tot reîntâlni și cu el, și cu Antinous, nu doar aici, la Atena, ci și în multe alte locuri despre care vă voi povesti pe blog.

La ieșire, am observat niște urme de culoare, pe zidul exterior… și m-am întrebat dacă nu cumva erau resturi ale picturii originale din vremea lui Hadrian. Știu că pare greu de crezut, dar niciunul din frumoasele edificii antice din marmură, pe care le admirăm azi, nu a fost alb, la origine, ci foarte colorat… uneori, poate, chiar țipător, pentru o sensibilitate modernă. Nu doar clădirile, ci și statuile erau pictate. Dar, pur și simplu, toate s-au decolorat (timpul și fenomenele meteorologice s-au ocupat de asta) și, după vreo mie de ani, Europa, abia ieșită din întunericul cultural al Evului Mediu, a redescoperit niște opere de artă greco-romane, uluitor de imaculate, a fost fascinată de ele… și, dintr-odată, toată lumea s-a apucat să sculpteze și să construiască numai în nuanțe delicate, ba și să definească bunul-gust, în funcție de cumpătarea cromatică. E amuzant că aceste standarde estetice, moștenite azi și de noi, s-au dezvoltat dintr-o încercare de a copia un model care nu a existat, la drept vorbind, niciodată. Acropola însăși, acum 2400 ani, nu era nici pe departe simfonia de alb și albastru care ne vrăjește acum pe toți, ci, cel mai probabil, un talmeș-balmeș de culori, care de care mai vie și mai strălucitoare.

Din păcate, pe zidul exterior, nu erau urme de pictură antică (aș fi fost tare curioasă să văd cum arăta), ci o frescă ortodoxă din fosta biserică Agios Asomatou sta Skalia, care a fost construită, în vremea Bizanțului, chiar pe treptele Propylon-ului (sta skalia înseamnă „pe scări”). Nu știu ce s-a întâmplat, dar, din ea, singurul lucru care s-a mai păstrat e această frescă spălăcită.

Biblioteca lui Pantainos

M-au pus pe gânduri informațiile pe care le-am aflat despre Biblioteca lui Hadrian, în cursul vizitei, fiindcă mi-au arătat cât preț puneau oamenii pe cultură, în acea epocă… lucru dovedit și de faptul că, la doar vreo 200-300 metri mai încolo, au fost descoperite fundațiile unui alt edificiu cu rol similar, unul mai mic și puțin mai vechi, din vremea împăratului Traian: Biblioteca lui Pantainos. Mulțumită unei inscripții găsite de arheologi, îi cunoaștem și modul de funcționare, și programul. Era deschisă între întâia și a șasea oră a zilei (din zori și până la prânz, cum ar veni; e dificil să convertim cu precizie în unități moderne de măsură, pentru că orele romane erau, de-a lungul anului, când mai lungi, când mai scurte, în funcție de lungimea intervalului în care Soarele se afla pe cer). Accesul nu se făcea în baza unui card de membru sau a unei legitimații, ca la Biblioteca Națională din București, dar trebuia să depui jurământ, la înscriere, că nu aveai să furi cărțile (în caz contrar, zeii s-ar fi îngrijit să te pedepsească strașnic și cine voia să aibă de-a face cu niște zei supărați?). De asemenea, din textul inscripției, putem deduce că lucrările nu erau împrumutate la domiciliu, ci puteau fi doar consultate în sălile de lectură. Este foarte posibil ca și Biblioteca lui Hadrian să fi funcționat după același model. Pantainos, în caz că vă întrebați, a fost fiul liderului unei școli filozofice ateniene și se considera „preot al muzelor iubitoare de înțelepciune” (era, probabil, doar o metaforă inspirată din Platon, menită să sune pompos și poetic).

Agora romană

La doi pași de Biblioteca lui Hadrian, am găsit Agora romană, o extensie a pieței publice ateniene, construită de stăpânitorii romani, în sec. I d.Hr., când cea veche, din epoca clasică, devenise neîncăpătoare. Nici aici nu prea dădeau năvală turiștii. Din perspectiva numărului de vizitatori, aceste situri arheologice din zona Monastiraki păreau rudele sărace ale Acropolei. Păcat.

Chiar dacă nu se pot lăuda cu ceva de talia Parthenonului, am descoperit, totuși, lucruri foarte interesante, în fiecare dintre ele. Vă recomand să nu le ocoliți, dacă ajungeți prin Atena, mai ales că biletul de la Acropole (cumpărat la fața locului, nu online) vă oferă accesul gratuit și la aceste obiective.

Ca să intrăm în Agora romană, am trecut pe sub Poarta Atenei Archegetis (Conducătoarea Orașului), înălțată de Augustus, primul împărat roman, în memoria unchiului său, Cezar. Tot pe aici, intrau și cetățenii antici: era poarta principală de acces în agoră. Și-a păstrat funcția, până azi… dar restul construcțiilor din preajmă s-au făcut, de mult, praf și pulbere.

Ne-a întâmpinat, cu o siluetă grațioasă… dar nu-i deloc de mirare că părea atât de zveltă: constructorii s-au inspirat, la greu, din Parthenon și Propilee (care au un design identic). Ca și acolo, coloanele de tip doric (anacronice deja, în vremea lui Augustus) aveau baza mai lată decât vârful (pentru a crea efectul optic de înălțime suplimentară); până și decorațiunile frizei (cu triglife și metope) păreau cu 500 ani mai vechi. Se vedea că au vrut să facă o treabă foarte retro. De ce, oare? Pentru că, probabil, erau la fel de impresionați de templele de pe Acropole, pe cât suntem și noi, azi.

De altfel, romanii au fost, în general, extrem de influențați de cultura greacă… atât de mult încât, cum zicea poetul Horațiu, Graecia capta ferum victorem caepit („Grecia înfrântă l-a învins pe sălbaticul ei cuceritor”). Când au preluat controlul asupra peninsulei grecești, în 146 î.Hr., romanii erau un popor de soldați cam din topor, mai ocupați să-și bată măr dușmanii, decât să facă artă și filozofie, vorbitori ai unei limbi despre care ei înșiși spuneau că era potrivită doar pentru texte juridice, nu poezie. Spre deosebire de imaginea decadentă pe care o avem despre romanii de mai târziu, din epoca imperială, cei de atunci nu erau deloc hedoniști și prețuiau foarte mult cumpătarea și viața frustă (vă dați seama că n-ar fi reușit să cucerească, în veci, jumătate din lumea cunoscută lor, dacă ar fi ținut-o numai într-o orgie continuă).

Ajunși în Grecia, au descoperit civilizația elenistică, cu tot rafinamentul ei… și a fost dragoste la prima vedere. Au adoptat-o, practic, pe de-a întregul, în cele mai mici detalii. Până și divinitățile le-au preluat: profitând de faptul că aveau un panteon similar (comun, în epocă, în bazinul Mediteranei), le-au păstrat zeilor doar numele originar, dar, în rest, au importat en-gros toate miturile Eladei. Artiștii și arhitecții romani au renunțat la tradițiile lor și au început să creeze opere și să proiecteze edificii, în stil 100 % grecesc. Iar limba greacă a devenit, neoficial, a doua limbă a Imperiului. Nu exista om cu o minimă educație care să n-o cunoască, iar unii, mai snobi, preferau să o vorbească și în familie, ca să arate cât de cool erau… Indivizii mai conservatori au dat vina pe influența elenistică pentru decadența de mai târziu, dar aici a fost, mai degrabă, de vină fluxul imens de bogății, de care societatea s-a pomenit inundată, după marile războaie de cucerire, dar nu a știut ce să facă cu ele și le-a prăpădit pe distracții ieftine. În fond, cultura grecească aprecia virtuțile și viața cumpătată, la fel de mult ca și cea a străbunilor romani, dar obiceiul de a-i acuza pe străini pentru problemele de acasă, e vechi și el, de când lumea.

Dincolo de Poarta Atenei Archegetis, era greu de deslușit ce fel de edificii se înălțaseră odată, în mica Agoră romană, în afară de Propylon-ul (Poarta) de Sud-Est, care habar nu avem cum arăta, pentru că, deși coloanele care o compuneau au supraviețuit, sunt retezate toate, cam la înălțimea de 2 metri.

Orologiul Vântului

În spatele Propylon-ului, am dat cu ochii de Orologiul Vântului, o clădire octogonală, proiectată de Andronikos Kyrrhestes, un astronom macedonean, și dăruită orașului de Iulius Cezar. Ne atrăgea, magnetic, privirea, încă din dreptul intrării în Agoră. Alb și întreg, o stafie din piatră, în miezul distrugerii generale. Îl observasem, încă din prima seară, de la distanță, dar lucrurile au devenit din ce în ce mai incitante, pe măsură ce ne-am apropiat și am început să înțelegem ce vedeam.

Pe fiecare fațetă a octogonului, fuseseră sculptate, în basorelief, reprezentările antropomorfe a tuturor tipurilor de vânt din regiune, fiecare situat exact în direcția din care bate (de exemplu, Boreas, pe latura de nord, Zephyros, la apus ș.a.m.d.). Vechii greci credeau că diversele tipuri de vânt erau divinități minore (figurate sub forma unor bărbați înaripați), păstorite de mai-marele lor, Eol, zeul general al vântului.

Dedesubtul frizei cu zeități, se puteau încă vedea urmele unor cadrane solare, câte unul, pe fiecare latură. De aici, ne putem da seama ce funcție avea clădirea: oamenii o puteau folosi ca referință, pentru a afla cât era ceasul (o treabă mai dificilă, pe atunci, decât e azi, pentru noi, cu ceasurile noastre atomice) sau ce vânt bătea, într-o anume perioadă a anului, și din ce direcție.

În interior, se mai ghiceau resturile unui mecanism complex, despre care nu se mai știe dacă a fost planetariu sau ceas hidraulic. Foarte interesant!… Îmi place să-mi închipui că despre un planetariu era vorba, pentru că arhitectul a fost, nu-i așa, astronom, dar și pentru că, sincer… sună mai pasionant (cel puțin, pentru un împătimit al cosmosului, cum e subsemnatul autor). Sunt curioasă cum ar fi reprezentat grecii Sistemul Solar. Desigur, în acele timpuri, lumea era convinsă că Soarele și toate celelalte planete se învârt în jurul Pământului, dar să știți că nu îl credeau plat pe acesta din urmă. Ca dovadă, există statui care îl prezintă pe Atlas, titanul osândit să poarte Pământul pe umeri, ducând în spate un glob (nu o clătită!). Ba, mai mult, un astronom grec, Erastothenes din Cyrene, a reușit, încă din secolul III î.Hr., să calculeze circumferința Terrei, cu o precizie uimitoare, în baza observației că razele solare, la aceeași oră, cădeau sub unghiuri diferite, în două orașe egiptene (Alexandria și Syene), aflate la latitudini diferite. Raportată la măsurătorile actuale, estimarea lui are o eroare de doar 2%.

Arăta fistichiu întreg Orologiul, cu toate misterele lui, deslușite azi doar pe jumătate, dar cred că nu numai noi am trăit sentimentul. Chiar și pentru contemporani, trebuie să fi fost o bizarerie postmodernă, scornită de imaginația unui astronom excentric.

Încheiem aici incursiunea în lumea Atenei antice, dar o vom continua, în episodul următor, cu niște obiective din Epoca de Aur (a lui Pericle, nu Ceaușescu): Agora veche și Areopagul (stânca unde se reunea tribunalul bătrânilor cetății).