Atena antică: Agora veche

Călătorie în Grecia, episodul 6: Amintiri din epoca de aur a Atenei

Agora romană, pe care am explorat-o împreună, în articolul anterior, nu a fost, la vremea ei, decât o extensie modestă, de dată târzie, a pieței centrale din Atena. După ce ne-am luat rămas bun de la sofisticatul Orologiu al Vântului, a venit vremea să vizităm și the real deal: vechea Agoră grecească. Am ajuns foarte repede la ea, în maxim 5 minute, trecând pe lângă Biblioteca lui Pantainos (care, în Antichitate, se afla chiar la intrarea în Agoră).

Agora veche

O groază de terase și restaurante se îngrămădeau, unele peste altele, până în gardul sitului arheologic, și îi îmbiau pe turiști cu diverse bunătăți tradiționale, din brânzeturi fripte sau prăjite. Tare ne-am fi oprit și noi la una din ele, dar nu ne ajungea timpul (în doar câteva ore, trebuia să ajungem în port, la Pireu, pentru a lua feribotul spre Patmos). Așa că, rezistând tentației, ne-am croit drum printre ele și ne-am dus țintă spre vestigii.

Agora veche
Agora veche și Templul lui Hefaistos, văzute de pe Acropole

Agora veche a fost centrul vieții cetățenești din Atena. Aici se aflau principalele instituții ale statului și tot aici se desfășurau și activitățile comerciale pe care se baza economia ateniană. Iar cetățenii care veneau, cu diverse treburi, în Agoră, nu pierdeau ocazia să mai strecoare și câte o vorbă, două despre politică sau filozofie (două subiecte care le erau foarte pe plac) sau să admire frumusețea tinerilor atleți care se antrenau la gimnaziu (sala de fitness a epocii). Pe aici, și-au făcut veacul și Pericle, și Platon, și Temistocle… pe scurt, toată lumea bună din cetate. Dacă vechii greci semănau câtuși de puțin cu urmașii lor și le plăcea la fel de mult să socializeze, trebuie să fi domnit, în Agoră, o atmosferă veselă, prietenoasă și plină de viață, cam cum găsim azi prin Plaka sau Syntagma.

Însă tot acest univers social incitant era unul exclusiv masculin. Femeile nu doar că nu aveau acces în sfera publică, dar nici măcar nu erau considerate cetățeni cu normă întreagă, erau dependente de tații și, mai apoi, de soții lor. Singurele femei care reușeau să evadeze din spațiul casnic erau hetairele sau curtezanele. Cele care urmau această cale renunțau la respectabilitate, pentru independența pe care le-o aducea un rol social de artiste și lucrătoare sexuale, pentru care erau disprețuite, dar și foarte căutate de bărbații dornici de partenere mai rafinate și mai educate decât soțiile de acasă. Din păcate, luminoasa civilizație a Greciei Antice nu prea strălucea, la capitolul egalitate de gen…

Stoa lui Attalos

La intrarea în Agoră, ne-a întâmpinat Stoa (Porticul) lui Attalos, un centru comercial din epoca elenistică, construit de mai vechea noastră cunoștință, fratele lui Eumenes, regele Pergamului (și coechipierul său, în cursa de care comemorată prin Monumentul lui Eumenes de pe Acropole). Stoa arăta suspect de modern, în ciuda design-ului clasic. Prea finisată, prea lucioasă… Într-adevăr: era o reconstrucție in situ, făcută în anii ’50, pe bani americani. Deși planurile clădirii originale fuseseră respectate cu fidelitate, parcă avea un aer ușor Art Deco. Se vedea de la o poștă că nu putea fi vorba de ceva antic. Mi s-a părut cam discutabilă o astfel de inițiativă și m-am gândit că ar fi fost mai etic să lase vestigiile așa cum erau, chiar dacă, poate, nu rămăsese mare lucru din ele.

Stoa lui Attalos
Stoa lui Attalos. Fotografie de Mstyslav Chernov, CC BY-SA 3.0
https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0, via Wikimedia Commons

Dar, când i-am trecut pragul, am rămas impresionați: era enormă Stoa lui Attalos! Deși abia vizitasem colosala Bibliotecă a lui Hadrian, tot m-a luat prin surprindere faptul că o clădire antică putea să fi fost așa măreață. Din punctul ăsta de vedere, toată această reconstrucție dubioasă, peste fundațiile originale, avea meritele ei: m-a ajutat să înțeleg, într-un mod foarte tangibil, cum arăta un edificiu reconstituit integral, nu doar să mi-l imaginez, pe baza fragmentelor care au supraviețuit…. Privirile mi se pierdeau, în pridvor, de-a lungul a două șiruri de coloane de tip doric, respectiv ionic, care filtrau lumina metalică de-afară (se înnorase de tot), reflectând-o în pavimentul policrom. Printre ele, se zărea, pe ici, pe colo, câte o statuie din cele care împodobiseră odinioară Agora. Te simțeai transportat în timp; chiar și turiștii care explorau Stoa păreau a fi niște cetățeni atenieni de acum două milenii (dacă făceai abstracție de adidași și de smartphone-uri, desigur).

Muzeul Agorei

În locul mall-ului de odinioară (unde grecii pasionați de shopping aveau de ales între 21 magazine pline cu mărfuri de tot soiul), Stoa lui Attalos găzduiește, în prezent, Muzeul Agorei, unde sunt expuse diverse obiecte descoperite în perimetrul sitului arheologic (ceramică, sculpturi, inscripții și multe altele). E un muzeu mititel, dar care merită vizitat, pentru a vă face o imagine mai nuanțată despre lumea Atenei antice.

N-am apucat să-l explorăm pe îndelete (nu aveam timp destul), dar, din tot ce am văzut acolo, cel mai mult m-a încântat un pyxis (recipient cilindric, cu capac, din ceramică, folosit pentru a păstra bijuterii sau produse cosmetice), din Perioada Geometrică Târzie (sec. VIII î.Hr.), unul din cele mai vechi obiecte descoperite în Agoră. A fost, cel mai probabil, făcut în Kerameikos, cartierul atenian al meșteșugarilor, în special al olarilor, după cum ne arată și numele. Arăta nostim de tot, cu cei trei căluți din teracotă, de pe capac. Păreau aliniați la startul unei curse imaginare și atenți la tot ce se petrecea în jur. Întreg vasul era ornat cu un model intricat, destul de psihedelic, din linii, carouri, zig-zaguri, chiar și zvastici (dar să nu-i bănuim pe greci de nazism: până să o compromită definitiv Hitler și acoliții lui, zvastica era un inocent simbol indo-european al norocului, mișcării perpetue și al infinitului, n-avea absolut nimic sinistru). Niciun centimetru pătrat din pyxis nu scăpase neîmpodobit (o tehnică numită horror vacui, „groaza de spațiul vid”). M-a uimit sensibilitatea estetică de-a dreptul postmodernă a acestui obiect arhaic, peste care au trecut nu mai puțin de 2700 ani…

Ceramică din Grecia antică  (Muzeul Agorei)
Ceramică descoperită în Agora: pyxis din Perioada Geometrică târzie (725-700 î.Hr.)

Perioada Geometrică poartă acest nume (foarte sugestiv), pentru că, timp de câteva secole (XI-VIII î.Hr.), reprezentările artistice antropomorfe și zoomorfe au fost înlocuite (nu se știe de ce) cu modele geometrice, după cum se poate vedea și în cazul pyxis-ului din muzeu. Unii cercetători cred că, în această epocă, femeile ar fi fost cele care se ocupau de olărit, din cauză că pattern-urile ornamentale de pe vasele de ceramică seamănă foarte mult cu cele folosite pentru țesături (iar țesătoria, se știe, era o ocupație exclusiv feminină, pe atunci). Cine poate ști dacă a fost așa sau nu? Este o perioadă istorică destul de obscură (cunoscută și sub numele de „Era întunecată a Greciei”), care a urmat colapsului generalizat al civilizațiilor mediteraneene din Epoca Bronzului. Nu ne e clar de ce s-a întâmplat asta, dar știm că oamenii de atunci s-au confruntat, timp de patru veacuri, cu foamete, depopulare și sărăcie, care au dus la declin cultural și la un grad scăzut de alfabetizare. Frumoasele vase din lut ale Perioadei Geometrice au jucat un rol esențial în redresarea economiei locale (Atena devenind, datorită lor, un important centru regional de producție de ceramică) și au contribuit, treptat, la dezvoltarea civilizației clasice grecești, pe care o admirăm azi cu toții.

Dromos (Calea Sacră)

Chiar prin dreptul Porticului lui Attalos, trecea Dromos (Calea Sacră), care pornea din Kerameikos, traversa Agora și ajungea pe Acropole, oprindu-se în spațiul dintre Parthenon și Erehteion. De-a lungul ei, avea loc, în fiecare an, Procesiunea Panatenaică, cea mai importantă ceremonie religioasă a cetății, dedicată – cui altcuiva? – zeiței Atena. Pentru ea, era țesut un peplos (o tunică) de culoarea șofranului, care era transportat, apoi, pe Calea Sacră, într-o corabie pe roți, trasă de boi, până la Erehteion, unde urma să înveșmânteze xoanon-ul (statuia de lemn) a Atenei Polias (Protectoarea Orașului). Un întreg alai de preoți, muzicieni, fecioare și cetățeni însoțea, cu fast, corabia, iar cei care se adăposteau sub coloanele din Stoa lui Attalos trebuie să se fi bucurat o priveliște grozavă, văzând perfect întreaga procesiune. Ce a rămas din Calea Sacră? Nimic. Îi mai putem doar ghici traseul.

Agora veche
Nu e o grădină idilică din Arcadia, ci Agora veche a Atenei

Ne-am continuat drumul, încercând să înțelegem ce vedeam. Dar era greu chiar și să ne imaginăm cum arătase odinioară piața centrală a Atenei: fiind vorba de clădiri mult mai vechi decât cele din Agora romană, din ele s-au păstrat doar fundațiile, risipite la umbra măslinilor și a chiparoșilor. Agora veche devenise o grădină liniștită. Fermecătoare. M-a dus, din nou, cu gândul la Arcadia, miticul ținut de o frumusețe neasemuită, din legendele grecești. Frunzișul se decupa dramatic, pe fundalul cerului înnorat (o atmosferă surprinzător de mohorâtă, după excesul de Soare, de până atunci). Verdele părea culoarea dominantă, în acest mic univers, și, din câte am înțeles, când a fost amenajat situl, au fost plantate numai specii care existau și în epoca antică, pentru un plus de autenticitate.

Deși Atena a fost locuită încă din Epoca Bronzului (cel puțin), niciunul din edificiile ale căror vestigii le veți vedea aici nu este mai vechi de secolul V î.Hr., pentru că și Agora (nu doar Acropola) a fost distrusă de perși, atunci când aceștia au jefuit și incendiat orașul, în 480 î.Hr. Astfel că toate ruinele de azi sunt ale clădirilor înălțate după acea dată (unele din ele, în timpul marelui program de reconstrucție inițiat de Pericle).

Gimnaziul

Ne-a atras atenția un templu mititel, parcă ascuns între copaci, situat diametral opus față de Stoa lui Attalos, în capătul celălalt al Agorei – și am pornit într-acolo. Dar, pe drum, ne-a mai atras și altceva atenția: am trecut pe lângă resturile fațadei monumentale ale Gimnaziului (nu e vorba de o școală secundară, ci de o sală de sport, unde se antrenau tinerii atleți). Constructorii din sec. II d.Hr. s-au folosit de o inovație arhitectonică; au sprijinit acoperișul porticului de la intrare nu pe clasicele coloane, ci pe echivalentul masculin al Cariatidelor: niște statui de Giganți și Tritoni (zei marini, reprezentați ca fiind pe jumătate oameni, pe jumătate pești).

Agora
Unul din Tritonii de la intrarea Gimnaziului.
Fotografie de Giovanni Dall’Orto,
via Wikimedia Commons

Ce trupuri magnifice! Făceau o reclamă bună Gimnaziului acești bărbați frumoși și puternici (cine voia să aibă mușchi și „pătrățele”, ca ei, trebuia doar să intre și să se apuce de sport). Mă întreb cum le-a venit grecilor inspirația să redea în mod realist și naturalist corpul uman (au fost prima civilizație din istorie care a făcut asta), mai ales după secole de artă abstractă, în Perioada Geometrică, dar e clar că sunt, până în ziua de azi, inegalabili, când vine vorba de sculptură. Mă vrăjesc întotdeauna statuile lor, nuduri masculine și feminine, care, par, uneori, mai reușite chiar decât oamenii în carne și oase…

TIRANOCTONII

Lângă Gimnaziu, se afla „kilometrul zero” al democrației ateniene: grupul statuar al Tiranoctonilor („Ucigașii tiranului”), care îi reprezenta pe Harmodius și pe iubitul lui, Aristogeiton, cei doi eroi care l-au asasinat pe Hipparchus, unul din tiranii care conduceau Atena, în încercarea de a instaura democrația (o poveste asupra căreia vom reveni, într-un articol viitor, când vom vizita Templul lui Zeus Olimpianul, care a jucat un rol important în toată această istorie). Statuile au fost furate de perși, ca pradă de război, în 480 î.Hr., iar grecii s-au văzut nevoiți să le înlocuiască cu unele noi… Dar povestea lor nu s-a încheiat aici. În 330 î. Hr., Alexandru cel Mare, tânărul rege al Macedoniei, la doar 22 ani, și-a încercat norocul, cu un proiect care părea nebunie curată: a invadat mult mai puternicul Imperiu Persan…. și, contrar tuturor așteptărilor, l-a cucerit. Intrând victorios în Persepolis, capitala acestuia, a găsit acolo statuile originale și le-a trimis înapoi proprietarilor de drept. Așa că atenienii s-au pomenit cu două copii identice ale aceluiași grup statuar. Neavând ce face cu ele, le-au așezat, unul lângă altul, în Agoră. Din păcate, din două, nici măcar unul din ele nu a ajuns până la noi. Doar niște fragmente de soclu ne mai indică acum locul unde erau expuse.

Alexandru cel Mare
Alexandru Macedon (bust din colecția
Muzeelor Capitoline, Roma)

Alexandru Macedon a fost nu doar omul care le-a înapoiat grecilor sculpturile furate, ci și cel care a răzbunat distrugerea Acropolei de către perși. La instigarea curtezanei ateniene Thais (iubita lui Ptolemeu, unul din generalii săi), el a făcut Persepolis una cu pământul și a dat foc palatului regal. Grecii au jubilat, văzând palatul mistuit de flăcări, dar, desigur, two wrongs don’t make a right (cum ar zice englezul) și, pentru patrimoniul cultural al umanității, n-a fost o mișcare prea grozavă. Cine știe câte opere de artă au pierit atunci… Totuși, în apărarea lui, când a dat ordinul, Alexandru era cam beat. Și, în plus, a fost singurul moment în care s-a purtat cu barbarie și cruzime: în rest, s-a arătat a fi un conducător foarte drept, i-a pus pe supușii persani pe picior de egalitate cu cuceritorii greci și macedoneni (o viziune nemaiîntâlnită în epocă, care i-a șocat chiar și pe generalii lui) și, ca să promoveze apropierea dintre Orient și Occident, a încurajat căsătoriile dintre greci și persani. El însuși s-a însurat cu Roxana, o prințesă din Bactria (Uzbekistanul de astăzi) și a fost îndrăgostit de Bagoas, un frumos eunuc persan.

TEMPLUL LUI APOLLO PATROOS
Agora veche
Templul lui Hefaistos și ruinele Templului lui Apollo Patroos

Ne-am continuat drumul, trecând și pe lângă ruinele Templului lui Apollo Patroos (Apollo, zeul muzicii și poeziei, venerat în ipostaza de tată al lui Ion, fondatorul mitic al tribului grecilor ionieni, din care făceau parte și atenienii). În acest templu, depuneau jurământ magistrații și erau înregistrați cetățenii (funcționa ca un soi de oficiu de evidență a populației).

Puțin mai la dreapta, ne-a căzut sub ochi o priveliște urâtă: o cale ferată, care trecea drept prin situl arheologic. Vă îngrozește ideea că cineva, în epoca modernă, s-a gândit să realizeze un asemenea proiect de infrastructură, printre vestigii aparținând patrimoniului cultural al umanității? Dacă da, pe bună dreptate! Construcția căii ferate Atena-Pireu, ca parte a planului de modernizare a Greciei, din sec. XIX, a produs mari stricăciuni vechilor monumente (ne-a explicat unul din panourile cu informații din Agoră). După atâtea veacuri de stăpânire străină, grecii nu prea mai erau conștienți de valoarea ruinelor cu care se obișnuiseră să conviețuiască. De altfel, Agora veche a avut norocul să ajungă sit arheologic protejat, doar la insistențele americanilor (și pe banii miliardarului Rockfeller)… Desigur, situația s-a schimbat, între timp, și acum grecii își iubesc nespus trecutul și au grijă de obiectivele lor arheologice, așa cum, de exemplu, noi, românii, nu suntem încă în stare.

Hefaistion: Templul lui Hefaistos și al Atenei

Templul lui Hefaistos (cunoscut și sub numele de Hefaistion) s-a păstrat, în mod uimitor, aproape intact, așa încât, privindu-l, ne puteam face o idee despre cum arătau, cu adevărat, templele din acea perioadă. E un sanctuar foarte vechi, din generația Parthenonului, lucru pe care ni-l indică și coloanele de ordin doric (un stil arhaic, mai simplu și sobru decât cele ulterioare). Se crede că este opera aceluiași arhitect care a construit și faimosul Templu al lui Poseidon de la Cap Sounion (despre care vă voi povesti, într-un articol viitor).

Avea aerul unui Parthenon micuț, de jucărie. Marmura pentelică din care era făcut îi dădea o nuanță caldă, de auriu ruginit. Și arăta de parcă nu ar fi trecut două milenii și mai bine, peste el. Doar tamburii din care erau compuse coloanele nu mai stăteau, pe alocuri, aliniați perfect și un colț din frontonul de vest rămăsese ciobit. În rest, părea prea drăgălaș, ca să fie adevărat…

Agora veche
Hefaistion (Templul lui Hefaistos și al Atenei)

Sanctuarul fost dedicat atât lui Hefaistos (zeul metalurgiei, focului și meșteșugurilor), cât și Atenei, protectoarea orașului (doar nu erau să o uite tocmai pe ea, nu?). Era un templu al oamenilor muncii, clădit de locuitorii din Keraimekos: olarii (care o venerau pe Atena, zeiță nu doar a înțelepciunii, ci și a olăritului) și fierarii (discipolii lui Hefaistos).

Nu l-a salvat un miracol, ci faptul că a fost transformat într-o biserică și, astfel, a funcționat continuu, până în sec. XX, fiind și întreținut corespunzător. Prin urmare, toate elementele structurii unui templu de ordin doric sunt foarte ușor de observat, la Hefaistion: stilobatul (postamentul, fundația sanctuarului), colonada, antablamentul (partea de deasupra coloanelor, compusă din frontoanele triunghiulare și friza decorată cu metope și triglife), precum și cella (naosul, camera interioară, unde se găseau statuile celor doi zei cărora le fusese consacrat templul). Accesul în interior nu era permis, dar vizitatorii puteau să urce treptele și să pășească în portic, sub coloane. Am citit recenzii pe net, scrise de persoane supărate că nu au putut vizita și interiorul cellei… dar, oameni buni, gândiți-vă ce s-ar întâmpla dacă ar trece pe acolo milioane și milioane de turiști! Totuși, e o construcție de acum 2400 ani, nu de alaltăieri; e mai fragilă decât pare.

Agora
Porticul de est al Templului lui Hefaistos

Arheologii au descoperit că, în jurul Hefaistionului, se afla o grădină curioasă, cu tot soiul de pomi și arbuști (dafini, rodii, măslini), plantați în ghivece îngropate în sol. De ce au ales să facă asta și nu au pus plantele direct în pământ? Nu știe nimeni.

Pentru că a fost construit pe un mic pinten de deal, din dreptul Templului lui Hefaistos se putea vedea perfect toată Agora: în stânga, Templul lui Apollo Patroos și Gimnaziul, în spate (pe fundal), Stoa lui Attalos, și, în dreapta, ruinele Consiliului Magistraților (Boulé), canalul principal al sistemului de canalizare al Atenei antice (a cărui existență însăși e un mare semn de civilizație!), dar și Biserica bizantină a Sfinților Apostoli, din sec. X d.Hr. Dar cine domina, din zare, întreaga priveliște? Acropola, bineînțeles!

Acropole și Agora veche
Agora și versantul sudic al Acropolei

Ar mai fi fost multe de vizitat, în Agoră, dar nu am mai avut timp. A trebuit să plecăm spre următoarea oprire de pe traseul nostru. Nu am scris decât despre monumentele pe care le-am văzut, pentru că nu am simțit că ar fi corect și nici credibil să vă vorbesc despre locuri despre care doar am citit, fără să le fi cunoscut în mod direct (mai ales că acest blog e un jurnal despre experiențe personale, nu un documentar de la National Geographic). Vă îndemn, dragi cititori, să nu ocoliți Agora veche a Atenei: dacă o veți explora, pe îndelete, cu siguranță veți descoperi și alte lucruri foarte interesante, în plus față de cele pe care am reușit să le surprind în articol.

În episodul următor, vom continua traseul nostru printre vestigiile Atenei antice și vom vizita un loc în care istoria sacră se intersectează cu cea profană: Areopagul, tribunalul penal al vechilor greci, unde a predicat și Sfântul Pavel, când a ajuns în Grecia, în timpul activității sale de misionariat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s