Pireu-Patmos: croazieră pe Marea Egee

Călătorie în Grecia, episodul 9: Peripeții pe ruta maritimă Pireu-Patmos

Marea Egee este însăși definiția culorii albastru. Niciun alt cuvânt nu o poate descrie mai bine. Broșurile de promovare turistică a Greciei nici măcar nu au nevoie de prea mult Photoshop: la amiază, sub un cer senin, marea arată întocmai ca în fotografii, adică de un albastru uluitor, care a devenit sinonim cu țărmurile Eladei, pentru toată lumea… mai puțin pentru Homer, care, nu se știe din ce motiv, în Iliada și în Odiseea, a descris Egeea ca fiind – dacă puteți să credeți – „de culoarea vinului” (!), făcându-ne să ne întrebăm ce fel de vin beau, totuși, vechii greci (dar, mai ales, ce fumau…).

Marea Egee
Marea Egee: un vis albastru

Lăsând deoparte această controversă cromatică (pe care n-au lămurit-o cărturari mai învățați ca noi), vă invit să reluăm firul poveștii din punctul în care am încheiat episodul anterior: când feribotul nostru, Blue Star 2, a ridicat ancora, în rada din Pireu, și a pornit agale înspre coastele Asiei Mici. Destinația? Insula Patmos din Arhipelagul Dodecanez. Ne aștepta un drum lung, de 8 ore, care avea să se dovedească și foarte obositor (urma să ajungem la 3.20 dimineața).

Feribotul din Pireu
Feribotul Blue Star 2: unul din protagoniștii acestei povestiri
Plecarea din Pireu

A început foarte lin croaziera. Abia dacă am observat că ne deplasam, ocupați cum eram cu cina, la restaurantul feribotului. N-am simțit nici urmă de tangaj sau ruliu. Dacă nu m-aș fi uitat pe geam, nu mi-aș fi dat seama că pornisem… Am plutit, încet, printre vapoare mult mai mari și mai de lux decât al nostru, pe lângă care clădirile de pe țărm păreau pitice. Soarele tocmai apunea, iar noi alunecam delicat, într-un tablou marin în nuanțe de aur și albastru cobalt. Bineînțeles, la ceas de seară, Egeea nu mai avea chiar așa o culoare de carte poștală. Arăta mai sumbru acum.

Pireu
Plecarea din rada din Kantharos

Nu a durat mult și am și depășit ultimele blocuri din oraș, ieșind în larg. M-am gândit la Anton Lupan și marinarii lui, eroii romanului „Toate pânzele sus!” de Radu Tudoran, una din cărțile preferate ale copilăriei mele, din care am aflat eu de existența unui port grecesc numit Pireu. Aveam 10 ani, când am citit-o, și nici nu îndrăzneam să visez că, într-o zi, aveam să ajung și eu acolo (e bună și Uniunea asta Europeană la ceva, nu?). Dacă nu ați citit-o, v-o recomand, cu căldură, ca pe un echivalent autohton al romanelor de aventuri și călătorii ale lui Jules Verne.

Am luat-o spre est, de-a lungul coastei Atticii. Pe aceste țărmuri (zice legenda), ar fi avut loc o tragedie în urma căreia Egeea și-ar fi căpătat numele. În vremuri imemoriale, Egeu, bătrânul rege al Atenei, era obligat să-i trimită tribut, an de an, mult mai puternicului monarh cretan, Minos, 10 băieți și 10 fete, ca hrană pentru Minotaur, un monstru cumplit, cu cap de taur și trup de om. Într-o zi, Tezeu, unicul fiu al lui Egeu, s-a hotărât să se ducă și el în Creta (oferindu-se voluntar, cam ca în Jocurile Foamei), ca să înfrunte Minotaurul și să-l ucidă, pentru a scăpa Atena de teroare. Tatăl lui l-a rugat ca, în cazul (foarte improbabil) în care avea să scape cu viață, să arboreze, la întoarcere, în vârful catargului, o năframă albă, astfel încât el să știe că nu-i murise fiul, încă de când avea să-i zărească corabia apropiindu-se. Tezeu a pornit la drum, s-a luptat cu Minotaurul și a reușit, într-adevăr, să-l omoare, dar, apoi, distrat (ca mai toți adolescenții), a uitat total de treaba cu năframa. Când Egeu a văzut, de la distanță, corabia ateniană, a fost convins că Tezeu nu supraviețuise și, copleșit de durere, și-a pus capăt zilelor, aruncându-se în marea căreia oamenii, mai târziu, pentru a-i cinsti memoria, i-au dat numele lui: Egeea.

Pireu
Încă puțin și ieșim în larg!
Blue Desert: Pe valurile Mării Egee

Ne-am îndepărtat, treptat, de țărm, dar munții au rămas încă vizibili, în zare, estompați, ca un fundal fantomatic. Soarele coborâse sub orizont, dar mai aveam vreo jumătate de oră de amurg („ceasul albastru”, cum e numit de fotografi), până să se facă beznă. Aurul de pe cer, de mai devreme, devenea roz pal, și marea căpăta nuanțe tot mai grave, mai impunătoare, pe măsură ce se întuneca. Îmi răsuna în minte Blue Desert, o melodie pe care o descoperisem de curând, a unei formații din anii ’70, Sailor (din păcate, nu foarte cunoscută, dar cu o muzică fermecătoare, pe care o recomand din toată inima). În cântec, metafora se referea la singurătatea unui marinar rătăcit pe ocean, ca într-un deșert albastru – și, privind la peisajul care se contura, dincolo de geam, mi s-a părut tare potrivită și pentru Marea Egee.

Blue Desert, deci… Dar de ce e, totuși, atât de albastră? Explicația nu e foarte poetică: din cauza depărtării de oceanul planetar, cu care Mediterana comunică doar prin strâmtoarea Gibraltar, apa din bazinul său estic (adică tocmai Egeea) este foarte săracă în nutrienți; prin urmare, algele și fitoplanctonul nu se prea dezvoltă, iar marea rămâne limpede și curată. Dacă vă întrebați de ce Marea Neagră nu e și ea la fel de albastră, chiar dacă e și mai departe de oceanul planetar, există o explicație și pentru asta: fenomenul de upwelling, în care curenți puternici aduc la suprafață apa din adâncuri, mult mai bogată în nutrienți decât cea de deasupra, producând o explozie demografică în rândul algelor.

Marea Egee
Portalul interdimensional, foarte SF, de pe cer nu e un OZN, ci o reflexie a unei lustre în geamul din restaurant!

Dar de ce vedea Homer Egeea ca fiind de culoarea vinului? Nimeni nu știe. Poate că omul era, așa cum spune legenda, nevăzător, și habar nu avea cum arăta, de fapt, Marea Egee sau (mai plauzibil), pe vremea lui, nu exista încă, în limba greacă, un cuvânt pentru culoarea „albastru”. Un lucru interesant pe care l-am aflat, făcând documentarea pentru acest articol, este faptul că multe culturi, din diverse colțuri ale Globului, denumesc verdele și albastrul cu același termen și unele au chiar sisteme de clasificare a culorilor foarte diferite de cel pe care-l practicăm noi, iar acest lucru influențează major chiar modul cum le percep, nu doar cum gândesc despre ele.

A trebuit să părăsim restaurantul (și priveliștea perfectă de la geam), ca să facem loc și altor călători înfometați, și am început să hoinărim prin vapor, în căutarea unor scaune mai confortabile decât cele pe care le nimerisem, la îmbarcare. Cum vă povesteam și în episodul trecut, traversarea Egeei nu este chiar experiența de croazieră de lux pe care ați văzut-o, poate, prin filme, ci o treabă mult mai proletară, pe o navă destul de mică (pentru standardele feriboturilor) și de înghesuită, fără prea multe posibilități de entertainment: nu tu săli de spectacole, nu tu cazinouri. Până și restaurantul, autoservirile și barurile s-au închis, după o vreme.

Am ieșit pe punte, dar nu se putea sta. Viteza cu care mergeam crea un curent îngrozitor. În plus, nici nu aveai ce vedea, căci, între timp, se întunecase de tot și pluteam suspendați într-un deșert negru. Și, deși era senin, nici stelele nu se zăreau, din cauza luminii puternice, proiectate în jur de vapor.

Marea Egee
Marea Egee și munții din Attica, încă vizibili, la orizont (înainte de bezna totală)

Desigur, când cumpărasem biletele de vapor, puteam să fi rezervat o cabină și să ne fi odihnit acum mai bine, dar ne cam zgârcisem și nu am luat decât cele mai ieftine locuri. Păruse o idee bună, pentru că urma să ajungem în Patmos la 3 dimineața, oră la care oricum nu ne culcam, de obicei (da, suntem o familie de păsări de noapte). Numai că una este să faci o noapte albă, la tine acasă, pe canapea, cu laptopul și televizorul, și cu totul alta, să stai 8 ore într-un scaun incomod de vapor, pe deasupra, și obosit mort, după o zi de umblat prin ruine…

Până la urmă, am găsit niște scaune care semănau cu cele dintr-un avion și chiar așa se și numeau: Air Seats. Teoretic, erau la alt preț (ceva mai scumpe), dar nu verifica nimeni biletele și toată lumea se așeza pe unde apuca, claie peste grămadă. Așa că ne-am cuibărit și noi pe două din ele și am încercat să adormim, uitându-ne la un micuț televizor, pe care rula un film grecesc din anii ’60. Avea o atmosferă la fel de naivă și de însorită ca și filmele românești din aceeași perioadă și actrițele, foarte drăguțe, purtau rochii vesele, colorate, tipice pentru moda vremii. Evident, neavând subtitrări în engleză, nu am înțeles nimic din film, dar a fost, totuși, o experiență relaxantă.

Autostrada antică

Profit de acest moment de relaxare/plictiseală, în care mare lucru nu s-a întâmplat, în călătoria noastră, ca să vă vorbesc puțin și despre istoria Mării Egee (urmând să revenim, în scurt timp, în prezent, odată ce vom fi acostat în Syros, portul de escală de care ne apropiam).

În Antichitate, Egeea era o mare la fel de umblată ca și astăzi. Primele civilizații din spațiul cultural grecesc au apărut, în Epoca Bronzului, pe insulele ei, nu pe continent: cultura cicladică (3200-1050 î.Hr.) și cea minoică, originară din Creta (3500-1100 î.Hr.). În războiul troian, flota aheilor a traversat-o, pe un traseu care trebuie să fi fost similar cu al nostru (căci Patmos se află cam la 100 km de Troia, destul de aproape).

Delfini (fresca din Creta)
Egeea în Antichitate: frescă minoică cu delfini, din Creta – 1500 î.Hr.
(imagine din domeniul public, via Wikimedia Commons)

Și după colapsul generalizat și misterios al culturilor din Epoca Bronzului, Marea Egee a continuat să joace un rol esențial în viețile oamenilor. Pe valurile ei, s-au aventurat, încă din secolul VIII î.Hr., coloniștii greci care au întemeiat cetăți în tot bazinul Mediteranei, de pe coasta Asiei Mici și țărmurile Pontului Euxin (numele antic al Mării Negre) până în Italia de Sud. De-a lungul epocii clasice, Egeea a fost locul unde s-au dat bătălii celebre (precum cea de la Salamina), dar, mai ales, cel în care s-a desfășurat un comerț intens, de care depindea întreaga economie a Greciei continentală. Era o adevărată autostradă antică.

Bizantinii și venețienii, care au stăpânit, în Evul Mediu, multe din insulele Egeei, o numeau Arhipelago (de aici, ne-a rămas și nouă cuvântul „arhipelag”), iar turcii, Marea Albă – o altă categorisire cromatică destul de dubioasă…

Insulele Ciclade

Spre unul din locurile unde s-a născut civilizația grecească ne îndreptam și noi acum: Insulele Ciclade, al căror nume vine de la faptul că sunt dispuse ca un cerc, în jurul insulei Delos (kyklos înseamnă „cerc”, în greacă). Astăzi, cea mai cunoscută insulă din arhipelag este Mykonos, renumită pentru cluburi, discoteci și multe alte distracții de lux, dar, în Antichitate, altele erau mai importante, cum ar fi Thera/Santorini (un centru al culturii minoice, în mileniul III î.Hr, distrus și scufundat parțial de o erupție vulcanică colosală, care poate că a devenit, ulterior, sursa de inspirație a miturilor despre Atlantida) sau Delos, considerată, în epoca clasică, locul de naștere a lui Apollo (zeu solar al muzicii și al poeziei) și al lui Artemis (zeiță lunară a vânătorii). Legenda spune că mama lor, zeița Leto, rămasă însărcinată, după o aventură cu Zeus (șeful panteonului olimpian), fusese blestemată de Hera, soția acestuia, să nu poată da naștere nicăieri pe pământ. Numai pe insula Delos a reușit să-și nască copiii divini, pentru că, în viziunea vechilor greci, aceasta răsărise din valurile mării și plutea în derivă, fără să fie legată de pământ, în niciun fel. Drept răsplată, Leto a ancorat-o în locul unde se găsește și astăzi, cu patru coloane de marmură submarine… Evident, mitul nu are nicio treabă cu realitatea: insula nu a plutit niciodată, de capul ei, fiindcă toate Cicladele sunt, de fapt, vârfurile unui platou muntos scufundat.

Artă cicladică
Artă cicladică de tip Spedos. Fotografie de Smial,
CC BY-SA 2.5 via Wikimedia Commons

Dar cea mai însemnată contribuție a Cicladelor la patrimoniul cultural al omenirii este arta cicladică din Epoca Bronzului (3200-1050 î.Hr.), cea mai veche etapă din istoria artei grecești și surprinzător de diferită de toate cele care i-au urmat. A cunoscut mai multe variațiuni, unele mai schematice, altele mai naturaliste, dar toate se remarcă prin prezența unor idoli din marmură, statuete mai mici sau mai mari, care reprezentau corpul uman (în special, cel feminin), într-un mod foarte stilizat, parcă mai apropiat de o sensibilitate modernă, decât de cea a epocii arhaice în care au fost create. Cele mai cunoscute astfel de statuete, cele de tip Spedos, au ajuns la un asemenea grad de abstractizare, încât, pe mine, mă fac să mă gândesc la Brâncuși.

Nu aveam să vedem niciun fel de artă cicladică, în timpul scurtei noastre oprire în Syros, dar, cu acești idoli fenomenali, urma să ne întâlnim, peste câteva zile, la Muzeul Național de Arheologie din Atena (dar asta este o altă poveste, pentru un articol viitor).

Syros

Ne-am dezmeticit din moleșeală, abia când, după vreo 4 ore de la plecare, vaporul nostru a tras la țărm, în portul din Ermoupoli, capitala insulei Syros, unde am făcut escală. Ne-am dus și noi la pupa (partea din spate a vasului), ca să aruncăm o privire pe geam (de fapt, un întreg perete de sticlă, destul de impresionant, ca impact vizual). Membrii unei famili de imigranți musulmani (sirieni, poate) luau cina, cu merindele aduse de acasă, așezați pe jos, pe un pled, chiar lângă geam. Văzându-ne, ne-au zâmbit și ne-au oferit rahat turcesc, din proviziile lor. M-a emoționat gestul. Erau oameni foarte de treabă.

Syros
Portul din Ermoupoli, biserica Koimisis. Sus, pe deal, biserica Învierii (dreapta) și Ano Syros (în spate, în centrul imaginii)

Să vă povestesc ce am văzut pe geam: un chei îngust, pe lângă care feribotul nostru părea supradimensionat, și o muțime de oameni ba urcând, ba coborând de pe vapor. Peste stradă, clădirile neoclasice din cartierul Vaporia, lipite una de alta, parcă formau o faleză de cărămidă. Peisajul era dominat de turla bisericii Koimisis, renumită pentru faptul că deține o icoană din 1526, reprezentând Adormirea Maicii Domnului (hramul bisericii), pictată de Domenikos Theotokopoulos… nimeni altul decât cel carea avea să ajungă, mai târziu, celebru sub numele de El Greco. Dar nu vă imaginați că icoana ar fi vreo operă de artă renascentistă occidentală; ea datează din vremea când El Greco încă era un maestru iconar care lucra în cel mai tradițional stil bizantin cu putință.

Orașul era înconjurat de dealuri ale căror contururi le puteai ghici doar după luminile aprinse pe ele. În dreapta, se deslușeau cupola și turlele Bisericii Învierii de pe dealul Vrodados. Și mai departe, scăldat în reflectoare portocalii, se zărea Ano Syros, o fortăreață medievală (din vremea bizantinilor sau a cruciaților), care găzduiește și Mănăstirea catolică a capucinilor, și catedrala catolică Sf. Gheorghe. În Syros, jumătate din populație este ortodoxă și jumătate, catolică (iar numărul bisericilor este și el tot fifty-fifty). După cucerirea Constantinopolului de către cruciații latini, în 1204, Cicladele au intrat sub stăpânirea statului venețian, ceea ce explică proporția foarte mare de catolici, atipică pentru spațiul grecesc.

Icoana pictată de El Greco (Syros),
CC BY-SA 4.0 via Wikimedia Commons

Ruine antice nu am văzut, dar înțeleg că, în Syros, sunt câteva situri arheologice foarte interesante (plus un întreg muzeu de artă cicladică). Istoria insulei este străveche: a fost un centru al civilizației cicladice, în Epoca Bronzului. E menționată și de Homer, în Iliada, și lăudată ca fiind bogată în turme, grâne și vin.

Vaporul groazei

Era aproape miezul nopții și ne aflam pe la jumătatea traseului. Altă escală nu ne mai aștepta, până în Patmos… Avusesem ceva emoții cu călătoria asta marină, la început, din cauză că nu mai făcusem un astfel de traseu; tata, mai ales, se tot întrebase dacă ideea lui de a merge în Patmos cu vaporul era „fezabilă”. Dar s-a dovedit a fi foarte ușor și de organizat și de cumpărat biletele: pentru o națiune cu o istorie maritimă, cum e Grecia, vapoarele sunt la fel de utilizate ca și autocarele. Și, în ciuda lipsei noastre de experiență, totul părea să meargă de minune… până am plecat din Syros.

Ne-am întors la locurile noastre, pe scaunele dubioase de avion, și am încercat să dormim, dar nu prea ne-a ieșit. Când să ne fure somnul, ne-a pocnit în față un miros oribil, de nespălare, care ne-a întors stomacul pe dos. Ne-am uitat în jur, să identificăm sursa. Pe scaunul din dreapta mea, în timpul escalei din Syros, se așezase un individ care părea cam certat cu apa și cu săpunul, cu un sac mare și murdar. Ne-am ridicat discret și ne-am dus mai departe, pe alte scaune.

Dar duhoarea nu s-a diminuat deloc. Ba chiar părea tot mai puternică, pe măsură ce trecea timpul… Siderați, ne-am mai uitat o dată în jur. Și atunci, am înțeles: toată puntea era plină de pasageri care își scoseseră pantofii și se întinseseră să doarmă direct pe podea. Majoritatea nu păreau nespălați, dar vă închipuiți ce miros se putea degaja din mii de șosete transpirate, în același timp, într-un spațiu închis (de fapt, nu vă puteți închipui, din fericire)!

Am plecat de acolo și am încercat să căutăm un loc cu aer mai respirabil, dar erau peste tot. Pe coridoare, în sălile de conferințe, lângă scaunele de la tejgheaua barului, numai adidași din care emana iadul. Am intrat în baie. La ora asta, arăta de ziceai că trecuseră hunii și vandalii, de ți-era și groază să te apropii. Am ieșit pe punte, dar era prea frig și prea curent. Doar doi bețivi zăceau la o masă, cu o colecție de sticle de bere goale, în față. Nu era cea mai grozavă priveliște, așa că am revenit înăuntru.

Orele au trecut, cu încetinitorul. Parcă adormise și timpul, odată cu tot vaporul. Liniște și plictiseală: nu se mai întâmpla nimic, măcar să ne fi distras atenția. Și, pe mare, nu aveam nici semnal de telefon ori de internet, ca să mai citim sau să vorbim cu cineva. De ce nu am fost, oare, mai deștepți și nu am rezervat o cabină?!

Până la urmă, am găsit un fel de separeu, tot cu scaune de avion, într-un colț mai ferit, unde nu era niciun pasager descălțat. Ne-am refugiat acolo, împreună cu două doamne elegante, de vârsta a treia, care păreau și ele terorizate de miros. A fost ceva mai bine, dar, în punctul ăsta al călătoriei, tot vaporul era îmbibat de duhoare, nu mai aveai cum să scapi de ea, în mod real. Nu ne-a rămas decât să răbdăm, în continuare. Evident că, de stres și enervare, nu am mai putut dormi, deși ne era foarte somn. Nici energie să vorbim nu mai aveam. Stăteam, cu ochii întredeschiși, și ne holbam când la peretele din față, când la ceas… După o vreme, când mai aveam vreo 20 minute până la sosire, tata s-a uitat la mine, obosit, și a oftat, cu un sentiment de impending doom: „Nu era fezabil!”… A sunat așa de suprarealist, în tot scenariul ăsta de teatru absurd, încât am izbucnit în râs. Ce altceva puteam să mai facem, decât haz de necaz?

Sosirea în Patmos

Deși pornisem din Pireu cu întârziere de 45 minute, am recuperat-o, cumva, pe traseu, și, la 3.20 AM, ora programată, vaporul a acostat în Skala, capitala Insulei Patmos. Nu vă descriu cu ce viteză ne-am deplasat spre ieșire, dornici să scăpăm de tortura olfactivă. Dar, pe scări, a trebuit să ne mai temperăm entuziasmul, ca să nu ne împiedicăm, semi-adormiți cum eram. Jos, în cală, am aterizat deodată parcă pe o altă planetă: ne-au trezit brusc luminile puternice și gălăgia făcută de șoferii de TIR-uri, care urlau și claxonau, într-una, unii la alții (nu știu de ce, probabil ca să-și coordoneze mișcările și să nu se ciocnească). Ne-am luat și noi bagajele și ne-am îndreptat spre ieșire. Rampa care închidea cala nu fusese coborâtă încă. Un grup mic de turiști occidentali și doi călugări ortodocși așteptau și ei, somnoroși, rezemați în propriile valize. Nu-i de mirare că erau așa puțini: Patmos nu este o mare destinație turistică. Nu se îngrămădește lumea, aici, pentru plaje și distracție; majoritatea vizitatorilor vin în pelerinaj la obiectivele religioase de pe insulă, pentru că Patmos este locul unde Sf. Evanghelist Ioan a scris Apocalipsa. În plus, este una din cele mai izolate și mai greu accesibile dintre toate insulele grecești.

Cala vaporului
În cala feribotului

Încet de tot, a început să se lase în jos rampa de la intrare. Am simțit, în sfârșit, un strop de aer proaspăt (divin! delicios!). Și, pe un colț de cer, am văzut doar atât: o stea. Imensă și luminoasă. Apoi, sub ea, a apărut turla unei biserici micuțe, cu ziduri văruite în alb și o cupolă albastră, rotunjită: un exemplu tipic de arhitectură insulară grecească. Peisajul mi-a inspirat un fior biblic și m-am gândit, nu știu de ce, la Steaua de la Betleem.

Patmos
O mică biserică ortodoxă îi întâmpină pe călătorii sosiți în miez de noapte

Pe Google Maps, scria că hotelul nostru se afla la 1 minut de port, lucru care îl amuzase pe tata și-l făcuse să se întrebe dacă o să ne intre vreun catarg pe geam. Nu am crezut că putea fi chiar atât de aproape, dar, la fața locului, am înțeles perfect: de fapt, portul nici măcar nu era un port, ci doar un chei mititel. Lângă căsuțele de pe țărm, vaporul părea un gigant. Am făcut doar câțiva pași și am și ajuns la cazare: Hotel Delfini (mai degrabă o casă de vacanță, la fel de mică și ea ca și celelalte clădiri din preajmă).

Înainte să intrăm, am mai aruncat o privire înapoi. O cruce luminoasă, suspendată în aer, plutea deasupra mării. Total suprarealist! Chiar simțeam că ajunsesem pe tărâmul Sfântului Ioan Evanghelistul…

Un miracol? Nu. Ne aflam, de fapt, într-un golf și aveam în față nu largul mării, ci un promontoriu, iar crucea nu plutea, ci stătea bine mersi pe turla unei biserici de acolo. Era o asemenea beznă, că nu puteai distinge nimic, în afara crucii. Abia la lumina zilei, am putut lămuri misterul.

Zeus ne urează bun venit în Patmos

Cât fusesem pe vapor, nu mă gândisem decât la momentul în care aveam să ajung în patul din hotel și să mă culc. Dar, în clipa în care am pus piciorul în cameră, mi-a pierit tot somnul. Am ieșit pe balcon. Cerul era plin de stele, se vedea și Calea Lactee. Nu-mi venea să cred cât de senin părea, dar nu ar fi trebuit să mă mire, la cât de întuneric era. Doar casele vecinilor din Skala și, aproape de orizont, zidurile medievale de apărare ale Mănăstirii Sfântului Ioan erau mai bine luminate.

Încă se auzeau motoarele vaporului, dar, după vreun sfert de oră, a ridicat ancora și am rămas într-o liniște incredibilă. Simțeam un aer mai răcoros și mult mai umed decât pe continent.

Din toată puzderia de stele, una ieșea în evidență: cea care ne întâmpinase și când debarcasem. Strălucea cu o lumină foarte albă, care reușea să le eclipseze pe toate celelalte. Am îndreptat spre ea telefonul, ca aplicația mea cu harta cerului să o poată identifica.

Era Jupiter. „Ah”, a zis tata, „Zeus ne urează bun venit!”

Patmos
Greu de crezut, dar, în realitate, aici se vedea și Calea Lactee! Numai pe Jupiter am reușit să-l prind în poză.

În mai 2019, Jupiter era aproape în opoziție (adică în cel mai apropiat punct de Terra, de pe orbita sa), motiv pentru care ne părea așa de mare și de strălucitor. L-am tot văzut, ulterior, în timpul călătoriei în Grecia și, chiar și astăzi, când mai dau cu ochii de el, pe cer, îmi amintesc de noaptea din Patmos și îl salut cu respect pe prietenul nostru, Zeus (Jupiter și Zeus fiind, după cum se știe, numele date de romani și, respectiv, greci, aceluiași zeu: șeful panteonului olimpian).

Ne-am culcat abia pe la 5 dimineața. Iată ce fel de priveliști ne așteptau, a doua zi (nu în zori, ci pe la prânz, pentru că, bineînțeles, nu am fost în stare să ne trezim devreme, după așa o noapte):

Patmos
Insula Patmos și albastrul divin al Mării Egee. Pe fundal: promontoriul de pe care,
noaptea, se vedea misterioasa cruce luminoasă.

Aceasta, dragi prieteni, este adevărata culoare a Mării Egee, cea pe care nu am văzut-o, de fapt, în timpul croazierei noastre nocturne, dar cu care ne vom tot întâlni, în următoarele câteva articole, care vor fi dedicate obiectivelor din Patmos.

Patmos
Skala, capitala Insulei Patmos

Voi încheia episodul de azi al periplului grecesc, într-o notă muzicală, pentru aceia dintre voi care au curiozitatea să asculte melodia Blue Desert, pe care am menționat-o mai sus și care îmi va aminti mereu de Marea Egee:

Sailor – Blue Desert (1976): coloana sonoră a croazierei noastre

Și, în episodul următor, dragi cititori, vă invit să explorăm insula, să vizităm Chora, fermecătorul sat bizantin din Patmos, și să descoperim împreună frumusețea arhitecturii insulare grecești.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s