Întrerup, momentan, serialul despre Grecia, pentru că există acum o altă țară care are mai mare nevoie de atenție și de sprijin. Nu o să mire, cu siguranță, pe nimeni, că e vorba de Ucraina.

În 2013, am fost la Kiev și am descoperit un oraș plin de farmec și de viață. Avea încă un aspect foarte sovietic (lucru la care mă așteptam), dar. în același timp, se simțea un aer incredibil de libertate și deschidere spre Occident (ceea ce m-a uimit). Lângă clădirile staliniste de pe Bulevardul Khreschatik și din Piața Independenței (faimosul „Maidan”), am văzut artiști stradali, tineri și foarte cool, și formații de rockeri de vârsta a treia, care cântau Beatles și alte melodii „oldies but goldies”, din anii ’60-’70. Am cunoscut acolo oameni foarte drăguți, primitori și nu foarte diferiți de noi. Pentru dorința de libertate pe care am văzut-o atunci în ochii lor, ei plătesc azi un preț foarte mare.

În acest oraș, care mi-a rămas tare drag, în seara asta, au sunat, din nou, sirenele de alarmă antiaeriană. Trei rachete l-au lovit deja, numai azi. Și un convoi militar, lung de 5 km, se îndreaptă acum, la ora la care scriu, spre Kiev, cu gând să-l ia cu asalt… Mă doare, când aflu astfel de vești. Nu e un loc abstract, despre care să aflu câte ceva la știri, ci unul foarte real și palpabil, în care am pus piciorul, cu oameni reali, pe care i-am cunoscut. Războiul pare îngrozitor de concret, în condițiile astea.

Mă gândesc la acești oameni, foarte reali și cunoscuți, care acum se tem pentru viața lor. Va rezista Kievul, până mâine dimineață? Se întreabă asta toate posturile de știri. Dar, cu siguranță, se întreabă și ei, oamenii de acolo, a căror soartă depinde de evenimentele care urmează să se întâmple. Nu pot să îmi imaginez cum trebuie să fie să auzi sirenele și să aștepți să treacă pericolul, fără să poți face nimic ca să te aperi pe tine și pe oamenii pe care îi iubești. Cum trebuie să fie incertitudinea asta? Cum e să nu știi dacă, în următorul minut, nu va cădea o rachetă peste apartamentul tău? Niciunul din noi nu își poate imagina cum este…

Sunt multe locuri frumoase în Kiev: catedrala Sfânta Sofia, cea mai veche, în care încă se păstrează fresce bizantine, diafane, din secolul XIII; Bulevardul Khreschatik, pe care Hitler l-a făcut zob, când s-a retras, iar Stalin l-a reconstruit, în stilul lui imperial, ca să fie mândria regimului său; mănăstirea Sf. Mihail, în a cărei biserică, cu ziduri albastre și cupole de aur ca niște bulbi de ceapă, am auzit un cor bărbătesc cântând îngerește, la slujbă, muzică ortodoxă, de parcă s-ar fi pogorât heruvimii și serafimii din ceruri; Piața Independenței, cu atmosfera ei relaxată, dominată de statuia zeiței slave Berehynia, care comemorează ieșirea Ucrainei din URSS; mănăstirea Lavra Peciorska, care părea să nu se mai termine, numai catedrale imense, lipite una de alta (nu le-am putut număra, erau prea multe; nu am văzut niciodată atâtea biserici, una lângă alta). Oricare dintre acestea ar putea să nu mai existe, până mâine dimineață. Sunt de-ajuns câteva rachete, ca să le distrugă. Și nu doar Ucraina, ci și întreaga omenire ar fi mai săracă.

Dar există, în Kiev, ceva și mai important decât aceste monumente: multe, multe, multe blocuri foarte comuniste, de 20-30 etaje (pe lângă care blocurile de la noi par niște pitici), care adăpostesc aproape 3 milioane de oameni. Câți dintre ei vor mai fi mâine în viață? Câți vor scăpa cu bine, dar vor fi pierdut pe cineva drag și vor fi nevoiți să suporte și doliu, și război?

Viețile lor sunt în mâinile lui Dumnezeu și mă rog să reziste. Și sper ca și noi, împreună cu întreaga comunitate internațională, să știm să fim solidari.

În timp ce, astăzi, în Germania, Estonia și multe alte țări, au avut loc proteste împotriva războiului (chiar și în Rusia, au ieșit oamenii în stradă, pentru a protesta, și au fost arestați), ce se întâmpla la noi? A fost un protest, în centrul Bucureștiului, împotriva măștii și a lui Arafat, la care s-a strigat că suntem mințiți și că războiul e o diversiune. E o rușine așa ceva, pentru țara noastră, și sper că ne vom trezi la realitate și vom învăța să arătăm mai multă empatie față de victimele războiului.

De asemenea, în panica care s-a creat acum, e ușor să ne simțim amenințați. La naiba, și eu m-am speriat foarte rău, azi, când am auzit comentariile șmecherești ale lui Putin despre bomba nucleară! Dar să nu uităm că acest război nu e la noi și nu noi ne confruntăm cu tragedia și cu consecințele lui. E important nu doar să ne îngrijorăm pentru securitatea internațională (o îngrijorare foarte validă, de altfel), ci și să îi susținem pe oamenii din Ucraina, care sunt nevoiți să facă față unei realități pe care nu ne-o putem imagina, după cei 70 ani de pace pe care i-am avut. Mi-aș dori să pot opri, de unul singur, războiul, dar nu are nimeni puterea să facă asta. Pe de altă parte, sunt lucruri mici, dar semnificative, pe care le putem face (donații, ajutor pentru refugiați, proteste). Solidaritatea e cuvântul-cheie.

Fotografiile sunt din timpul călătoriei mele la Kiev, din anul 2013, și sunt realizate de Pollak Po Photography.