Călătorie în Grecia, episodul 8: Pireu și Golful Saronic

Cu Marea Egee, făcusem cunoștință, de la distanță, pe când ne pregăteam să aterizăm la Atena și ne-am trezit, deodată, înconjurați de peisaje marine nespus de frumoase (și de albastre). Dar abia acum, după trei zile în Grecia continentală, urma să luăm calea apelor și să o cunoaștem mai îndeaproape… asta, bineînțeles, dacă reușeam să nu pierdem vaporul. Ca de obicei, eram în mare criză de timp. Hoinărisem, toată ziua, printre ruine și acum nu știam cum să ne grăbim mai tare să revenim la hotel, ca să ne recuperăm bagajele și să o zbughim spre Pireu, principalul port al Atenei (mai există încă două, în afară de el, mai mici: Rafina și Lavrio).

Era o caniculă grozavă (sau așa ni se părea, nefiind obișnuiți cu clima din Attica). Am ajuns, până la urmă, cam dezintegrați, de soare și oboseală. Cum să procedăm, în continuare? Să mergem la Pireu cu metroul? Cam riscant… Băieții de la recepție, foarte amabili, au propus să ne cheme un taxi. Nu am mai stat pe gânduri.

Drumul spre Pireu

Am luat-o pe Odos Peiraios, drumul cel mai scurt: o șosea ce urmează traseul zidurilor antice care legau Atena de Pireu. Am trecut întâi prin cartierele industriale Petralona și Rendis, pe care un ghid turistic franțuzesc, cumpărat de tata, în anii ’80, le numea de-a dreptul „sinistre”. Nu erau chiar cele mai drăguțe cartiere cu putință, dar nici îngrozitoare nu mi s-au părut; banale, mai degrabă (ce să-i faci, cartea fusese scrisă într-o vreme în care lumea nu se prea omora cu corectitudinea politică). În scurt timp, am ieșit din Atena și ne-am pomenit într-o câmpie foarte plată, punctată, pe alocuri, de fel și chip de silozuri și antrepozite. Pe lângă noi, în sens invers, tot treceau, pe șosea, TIR-uri cât toate zilele; erau încărcate, probabil, cu marfă adusă de vapoarele sosite în port – un semn de intensă activitate economică.

Taximetristul nu știa o boabă de engleză sau altă limbă de circulație internațională; nici noi, de greacă, în afară de kalimera („bună ziua”), souvlaki („frigărui”) sau evharistô („mulțumesc”). Totuși, când am trecut prin dreptul unui stadion, a reușit cumva să ne comunice, cu nespusă mândrie în glas (și un pic de indignare că nu știam), că ne uitam la Stadionul Karaïskakis al FC Olympiakos Pireu. Era, cu siguranță, un suporter al echipei… lucru care nu m-a mirat, pentru că, în general, grecii mi-au lăsat impresia că sunt mari amatori de fotbal, după cum i-am văzut mereu, urmărind meciuri la televizoarele din taverne, cu câte un pahar de bere sau de ouzo, în față.

Din câte am înțeles, lângă acest stadion, de pe șosea, se pot zări niște resturi din tronsonul de nord al fortificațiilor antice. Dar eu, din păcate, nu le-am văzut (probabil, pentru că nu am știut unde să mă uit); poate veți avea voi mai mult noroc, dacă veți lua drumul Pireului. Mai vechea noastră cunoștință, generalul Themistocle, învingătorul de la Salamina, a construit aceste ziduri, după ce perșii le-au distrus pe anterioarele, în 480 î.Hr. Erau faimoase, în epocă, și li se spunea Zidurile Lungi sau Picioarele. Se întindeau pe toată distanța de 9 km dintre cele două orașe și creau un coridor securizat, în care cetățenii se puteau deplasa în și dinspre port, fără teama de a fi atacați de vreun dușman. Spartanii i-au obligat pe atenieni să le dărâme, după ce i-au bătut măr, în Războiul Peloponesiac, dar atenienii, șmecheri (ca întotdeauna), au făcut ce au făcut și au izbutit să le reclădească, culmea, cu ajutor de la… persani, vechii lor inamici! În cele din urmă, zidurile au fost distruse, în sec. II î.Hr., de dictatorul roman Sylla, când acesta a cucerit Atena. De atunci, zac în ruină și pot fi văzute, din loc în loc, pe lângă clădirile moderne din oraș.

Pireu: Kantharos, Zea și Mounychia

Am apucat să vedem doar un pic din Pireu, în goana mașinii: o aglomeratie de blocuri și căsuțe, mai toate albe, cu un aer vesel, mediteranean, trântite claie peste grămadă, una în capul alteia, pe piepții unor munți pitici, care se opreau abia în buza mării. Dar nu ele dominau priveliștea, ci apele Golfului Saronic (pe atât de albastre pe cât ne așteptam să fie) și vasele uriașe, de croazieră, ancorate la țărm.

În vechime, Pireul era doar un ostrov înconjurat de mlaștini greu accesibile, motiv pentru care atenienii preferau să-și ancoreze corăbiile în golful învecinat, Phaleron. Cui i-a venit, prima dată, ideea să transforme Pireul în port al Atenei? Tot lui Themistocle. El a făcut lucrări de asanare, a construit zidurile și a legat insula de uscat. Cu timpul, orașul a înflorit, mulțumită activităților comerciale desfășurate în port, care devenise punctul de intrare în Attica al tuturor mărfurilor pe care le importau atenienii. Era o așezare notabilă prin caracterul ei cosmopolit, pentru că aici tindeau să se stabilească îndeosebi metecii, adică imigranții. Deși mulți dintre ei erau foarte bogați și au contribuit, din plin, la dezvoltarea economică a așezării, nu li s-a acordat niciodată cetățenia ateniană (era extrem de greu de obținut, pentru cineva care nu se născuse prin părțile locului). Aceștia aveau toate obligațiile, dar niciunul din drepturile de care se bucurau cetățenii (un aranjament nu tocmai echitabil, dar c’est la vie… și viața, în Antichitate, chiar și în cea mai avansată democrație a lumii, nu era deloc ușoară).

Sunt, de fapt, trei porturi în Pireu, adăpostite în trei golfuri naturale de pe țărmul Egeei. Situarea lor corespunde întocmai porturilor din Antichitate. Celui mai mare, vechii greci îi dăduseră numele de Kantharos („Ceașca”), datorită formei sale. Pe vremuri, aici se afla Emporion, un centru comercial compus din 5 stoa (porticuri), cu colonade elegante, unde ancorau corăbii din toate colțurile Mediteranei, din Tracia sau din Orient, încărcate cu grâne, mirodenii, stofe scumpe sau sclavi. Astăzi, Kantharos este locul unde trag la țărm toate vapoarele de mari dimensiuni care sosesc în Pireu, inclusiv cele de croazieră. De aici, urma să plecăm și noi spre Patmos.

Celelalte două golfuri, Zea Limani (sau Pașalimani) și Mounichya (cunoscut și ca Mikrolimano sau Tourkolimano) sunt mult mai mici și găzduiesc fiecare câte o flotilă de iahturi și șalupe mititele. Nu am ajuns până acolo, din păcate, dar înțeleg că sunt fermecătoare amândouă și că merită vizitate. În vremea lui Themistocle, ele serveau drept baze navale pentru forța militară ateniană. Arheologii au descoperit recent niște vestigii colosale, scufundate, ale fortificațiilor din vremea războiului cu perșii. Despre acestea, oratorul antic Demosthene spunea că erau la fel de impresionante ca și Parthenonul sau Propileele. Și Alexandru cel Mare a staționat aici garnizoana macedoneană pe care a lăsat-o, în urma lui, să apere și să controleze Atena; iar, ulterior, locul macedonenilor a fost luat de soldații romani, în lunga perioadă cât Grecia s-a aflat sub stăpânirea lor.

În Evul Mediu, Pireul a decăzut, treptat, până a ajuns un sat amărât, cu un nume infinit mai impresionant decât el: italienii îi spuneau Porto Leone, iar turcii, Aslanliman (care înseamnă exact același lucru: Portul Leului). Denumirea aceasta venea de la o statuie elenistică, înaltă de 3 m, a unui leu, sculptată în sec. II î.Hr., care a fost, veacuri de-a rândul, iconică pentru oraș, până ce au subtilizat-o venețienii, în 1687, în timpul războiului cu turcii (cel în care a fost distrus și Parthenonul). Abia în epoca modernă, când Grecia și-a câștigat independența, și-a regăsit Pireul prosperitatea și importanța economică de altădată. Leul, însă, nu s-a mai întors niciodată; a rămas să păzească intrarea monumentală a Arsenalului din Veneția, unde poate fi văzut și astăzi.

Cum am așteptat (degeaba) să înceapă îmbarcarea

Taxiul ne-a lăsat în dreptul terminalului operat de compania Blue Star Ferries, specializată în transportul naval între Grecia continentală și multitudinea de insule (Ciclade, Sporade ș.a.m.d.) din Marea Egee. O dezamăgire: sperasem ca acest terminal să se afle în zona centrală a Pireului, ca să avem pe unde să ne plimbăm, să explorăm și, poate, să găsim și ceva comestibil (de la micul dejun, nu mai mâncasem și eram, cum se poate bănui, morți de foame). Dar nicio șansă! Era situat foarte departe, spre ieșirea din oraș, cam pe unde se sfârșea cheiul din Kantharos. Și nu era nimic, în preajmă: dincolo de un parapet, doar șoseaua și un cartier rezidențial, cocoțat pe un versant. Nici vorbă de restaurante, cafenele, nici măcar cel mai amărât stand de gyros (echivalentul local de shaorma)… Cam neplăcut.

Din fericire, recuperasem întârzierea și ajunsesem, culmea, chiar cu o oră înaintea plecării. Ne-am dus la ghișeul de bilete al companiei, ca să ne ridicăm cărțile de îmbarcare (pentru că, atunci când se face o rezervare pentru o rută operată de această companie, nu se cumpără biletul propriu-zis, ci doar un voucher care confirmă plata și traseul; biletele trebuie ridicate de la ghișeu, în ziua voiajului).

Feribotul fusese deja tras la chei; un șir lung de TIR-uri intrau încet, pe rând, în burta lui. Da, era mare, dar tot mă uimea câte camioane aveau loc să încapă în el! Am întrebat-o pe casieriță dacă ne puteam ocupa locurile (în speranța că, la bord, urma să dibuim vreun restaurant, ceva); ne-a răspuns, într-o engleză aproximativă, că îmbarcarea începea abia cu 15 minute înainte de ora plecării.

Aveam prea mult timp de omorât, în pustietatea asta, cu Soarele bătând strașnic (drept în moalele capului). Ce să facem? Tata a observat o clădire, care funcționa ca sală de așteptare. Ușa era deschisă (și am intrat), dar abia ce fusese construită și încă nu era amenajată. Arăta lugubru. Alt mobilier, în afara câtorva rânduri de scaune, nu se găsea. Existau niște spații pentru presă și mâncare; din păcate, nu fuseseră date în folosință.

Dar cel mai curios părea faptul că, nici înăuntru, nici pe afară, nu se vedea picior de pasager. Oare unde erau oamenii care urmau să se îmbarce, împreună cu noi, la 18.45? Nu veniseră încă? Eram, chiar așa, primii? Ciudat… Singura ființă omenească pe care am văzut-o a fost o femeie de serviciu, care ne-a ochit, cu o privire suspicioasă (poate aveam aer de infractori), dar nu a zis nimic.

Nu ne-a rămas decât să așteptăm să înceapă îmbarcarea, așa că ne-am așezat pe două scaune… și am așteptat. Și am tot așteptat. Parcă nu mai trecea timpul odată. Eram obosiți (după maratonul de vizitat ruine), flămânzi și, lui tata, îi crescuse și tensiunea, de la epuizare. Noroc că mai aveam în geantă două tourekakia (gogoși din aluat de cozonac, cu umplutură din cremă de alune), pe care le luasem de la bufetul suedez de la micul dejun. Le-am împărțit între noi, am oftat și am continuat să așteptăm.

La 18.45, am zbughit-o spre vapor, fericiți că scăpasem de sala horror de așteptare… și, acolo, am avut o surpriză. Unde credeți că erau restul pasagerilor? Se îmbarcaseră deja! Dar când?! Casierița încercase, de fapt, să ne spună că îmbarcarea se termina cu un sfert de oră înainte de plecare, nu că atunci începea, dar mesajul fusese lost in translation, ca să zic așa… Evident, locurile nefiind numerotate, majoritatea (inclusiv cele mai bune) erau deja ocupate. Enervant! Dar, până la urmă, bine că nu pierdusem vaporul, tot așteptând aiurea, la doi metri de el…

Pe vapor

Accesul pe feribot se făcea pe aceeași rampă pe care se îmbarcau și mașinile. Ne-a întâmpinat un steward, care ne-a direcționat să ne lăsăm bagajele în cală, înainte de a urca pe punte. L-am ascultat și am intrat unde ne arăta el. Ne-a luat câteva momente să ne obișnuim ochii cu semiîntunericul, timp în care vreo două camioane au trecut chiar pe lângă noi… Mă așteptasem să fie un compartiment separat pentru bagaje, dar nu era niciun compartiment, pe nicăieri, doar o hală imensă, plină ochi de autoturisme, într-un colț al căreia se găseau niște rasteluri cu geamantane (câte unul pentru fiecare oprire de pe traseul vaporului, etichetate corespunzător). Nu exista nici lacăt, nici vreo altă metodă de securitate; orice pasager ar fi putut pleca bine mersi cu bagajul altcuiva. Le-am lăsat, totuși, acolo, pe ale noastre, după ce ne-am asigurat că luasem cu noi orice ar fi putut fi considerat obiect de valoare.

Am urcat câteva scări și am ajuns pe puntea destinată pasagerilor, unde nu mai aveai loc să arunci un ac. Singurele două locuri pe care le-am găsit au fost niște fotolii incomode, chiar la pupa, lipite de un perete de sticlă orientat spre apus… un lucru nu prea grozav, chiar la ora asfințitului. Ne-ar fi oferit o frumoasă priveliște asupra Golfului Saronic, dacă am fi putut să și vedem ceva: minunata lumină aurie de afară ne bătea fix în ochi și ne orbea cu totul.

Pe cei care își imaginează că „vapor de croazieră” este automat sinonim cu „experiență de lux”, îi îndemn să se îmbarce pe un feribot grecesc. Nu mă înțelegeți greșit, era o navă decentă, dar foarte proletară. Nu avea nimic luxuos… Mi-am amintit de vapoarele scandinave cu care am traversat, în 2014, Marea Baltică, pe traseul Tallinn-Helsinki-Stockholm (o poveste pentru altă postare, din viitor). Arătau ca în filme, cu restaurante stilate, cafenele, cazinouri și trupe de dansatoare de samba, venite tocmai de la Rio de Janeiro. Nimic similar, pe aici; doar niște baruri și o autoservire cu mâncare cam dubioasă.

Norocul nostru a fost că singurul restaurant de la bord și-a deschis porțile, exact când treceam prin dreptul lui, și am putut să intrăm. Erau doar 7-8 mese înăuntru, care s-au ocupat instantaneu, iar restul doritorilor au fost nevoiți să stea la coadă și să aștepte.

La cât de foame ne era, orice mâncare ni s-ar fi părut mai ceva ca ambrozia și nectarul zeilor din Olimp, dar nu a trebuit să ne autoiluzionăm, pentru că cea de aici chiar a fost delicioasă. Mi-au plăcut amănuntele discrete, prin care staff-ul a încercat să creeze o atmosferă cât mai agreabilă: micul aperitiv (din partea casei) cu pastă de măsline kalamata și garnitura din legume și trei feluri de cartofi (piure, wedges și unii prăjiți și tăiați extrem de subțire, precum spaghetele), toate servite sofisticat, în diverse boluri fancy de sticlă. Din punctul ăsta de vedere, a fost cea mai „de lux” experiență din toată croaziera. În plus, din restaurant, se putea vedea pe geam cea mai frumoasă priveliște cu rada din Pireu și vapoarele trase la țărm, în Kantharos.

În acest punct al poveștii, probabil că vă imaginați că eram, de mult, în larg, dar nu: într-un stil foarte balcanic, vaporul a avut 45 minute întârziere. Ne apropiam deja de finalul mesei, când am ridicat ancora.

În episodul următor, vom naviga împreună pe Marea Egee, din Attica până aproape de coasta Asiei Mici. Punct terminus: Insula Patmos din Arhipelagul Dodecanez.